Atingerea Paradisului

Ne jucăm cu cifrele… Numărăm stelele în toată splendoarea lor, așa cum stau ele suspendate pe ochiul universului. Numărăm visele și le lipim tainic de inimă… Un gând cu zâmbete înflorite la colțul sufletului și două perechi de ochi ce tânjesc imaginea unui mâine. Imaginea unui  anotimp al merelor coapte în care curcubeul dansează cu soarele… Este încă ploaie… Plouă încet, mocănesc peste cale. Zilele se adâncesc în neguri sălbatice în care durerea își infinge colții obraznici. Plouă încet și macină credința unui a fi într-o speranță. Lacrimi se aliniază neputincioase  pe notele cadențate ale ploii, ca într-un dans înfrigurat cu noaptea…

La început a fost examinarea… Ne-au rânjit din imagini furtuni descălecate pe tîmplele timpului. Ochii Petrei mă priveau calzi, chemând parcă din lumi nevăzute bucuria unui vis dorit a împleti universul în lumini și bucurii statornice, agățate oriunde pe bolta  de speranțe ale copilăriei.  Ce luptă crâncenă începuse a mușca din inocența unui vlăstar, în timp ce neputința mea de a scoate un cuvânt se accentua. Mi-au rămas doar lacrimile pe care încercam să le ascund după colțurile gândurilor. Mi-am forțat zâmbetul să își întindă aripile și să ne învăluie  intr-un mantou al speranței…  Speranta care păstrează puterea voinței. Voința de a continua drumul către destinație. Voința de a fi, de a cunoaște, de a trăi.

Petra închide ochii… A obosit între alergările de gânduri ce o frământau. Peste cei doar 7 ani, viața mâzgălea linii neprecise între puncte de durere. Metastaze rânjeau pline de ură și surpau teritorii. Somnul se împletea cadențat cu vise vorbite în care zâmbetul reușea uneori să învingă geana ploii. Plouă cadențat peste zi, iar noi ne afundăm tot mai mult în  negura unui necunoscut.

În timp ce numărăm iar visele și le agățăm de suflet, seara ne aduce o liniște grea peste gânduri.   Ochii Petrei strălucesc ca într-un joc ciudat cu focul stelar. Îmi spune printre picături de somn, că este bucuroasă.  Cerul și-a deschis poarta, călătoria începe curând. Are deja emoții. Pe o geană de cuvânt stau îngerii purtând coronițe ca de curcubeu. Este așa de minunat!  Si în timp ce șiroaie năvalnice de lacrimi mă cotropesc involuntar, Petra îmi zâmbește într-un clișeu închistat  pentru eternitate iar somnul îi aduce marea descătușare. Drum lin, copil blând, către destinația finală. Nu mai înțeleg cum se oglindește karma și toată credința.  Nu mai prind firul adevărului absolut. Mă pierd în întrebări absurde, dar sper într-un mâine luminos acolo printre îngeri pentru copilul care a fost dorit de curcubeul infinitului.

Viața continuă să își petreacă nuntașii către marea cununie universală, în timp ce moartea își întinde ghearele necruțătoare ca un uliu pornit în vânarea fericirii.  Tacerea stă de veghe pe cale, în timp ce destinația poate fi într-un oriunde.  Atingerea  Paradisului se joacă pe zâmbete și lacrimi în înțelesurile noastre.

21

Mai multe curcubee gasiti in tabelul lui Eddie 

 

 

 

“Pe Pământ omul e dator să trăiască numai viaţa”

 

dscf8021
Sursa imagini: Google 

“Pe Pământ omul e dator să trăiască numai viaţa. Moartea lui adevărată o va trăi în Cer. Dacă încearcă să trăiască moartea pe pământ, păcătuieşte şi se mistuieşte în deznădejde. Şi atunci, nici nu trăieşte cu adevărat, nici nu moare. E ca un fel de strigoi.”

“Istoria se petrece exclusiv în timp, şi prin tot ce are el mai bun, omul încearcă să se împotrivească Timpului.”

“S-ar putea întâmpla fel de fel de miracole. Dar trebuie să te înveţe cineva cum să le priveşti, ca să ştii că sunt miracole. Altminteri, nici măcar nu le vezi. Treci pe lângă ele şi nu ştii că sunt miracole. Nu le vezi…”

“Unii spun că în noaptea aceasta, exact la miezul noptii, se deschid cerurile. Nu prea înţeleg cum s-ar putea deschide, dar aşa se spune: că în noaptea de Sânziene se deschid cerurile. Probabil că se deschid numai pentru cei care ştiu cum să le privească…”

sanziene_58333700

 

“Toţi suntem nemuritori. Dar trebuie să murim întâi.”

“Suntem păcăliţi; ni se spune că a mai trecut o jumătate de oră, sau că e şase – ca şi cum asta ar avea vreo importanţă. Important e faptul că Timpul nostru, aşa zis al Vieţii, e un Timp al Morţii.”

“Dar ce poate însemna o iubire? Cât poate ea dura? Nimic nu durează în lumea asta; totul trece, totul se preface, totul moare ca să se nască din nou, altfel, în altă parte, cu alţi oameni.”

flori_de_sanziene

“Binele făcut la nevoie ţi-l răsplăteşte înzecit Dumnezeu când nici cu gândul nu gândeşti…”

“Destinul este acea parte din Timp în care Istoria îşi imprimă voinţa ei asupra noastră. De aceea trebuie să-i rezistăm, să fugim de el, să ne refugiem în Spectacol.”

“Dacă nimic nu e real, dacă totul e o creaţie gratuită şi absurdă, ca într-un mare vis, un joc iresponsabil repetându-se la infinit, existenţa noastră n-ar mai avea nici o semnificaţie şi nici o valoare. Am fi definitiv pierduţi.”

vara

“După o anumită vârstă, toţi oamenii au impresia că au naufragiat, că şi-au ratat viaţa, că au trăit o viaţă idioată, absurdă – o viaţă care nu putea fi a lor, care nu putea fi decât viaţa altuia.. Pentru că avem o părere prea bună despre noi înşine şi nu putem crede că dacă am fi trăit într-un adevăr viaţa noastră, ea ar fi putut fi atât de idioată.”

“A nu mai avea timp înseamnă a fi rezolvat toate problemele, a trăi într-un perfect echilibru.”

“Salvarea de complexe înseamnă depăşirea subiectivismului.”

“Nu poţi iubi niciodată doi oameni în acelaşi timp. Iubeşti pe rând, când pe unul, când pe altul.”

sanziene

sanzienele_81440700

sanziene

Mircea Eliade  (Bucureşti, 28 februarie 1907 – Chicago, 22 aprilie 1986), Noaptea de Sânziene

Viaţa, dublu mixt

“Trăiesc aici, dar mă simt că sunt departe,
Din ce în ce mai singur şi mai trist,
Nici nu mai ştiu cât pot să rezist,
Închis într-un ziar şi într-o carte.

Mă-ncredinţez iluziei deşarte
Că mă salvează regăsirea-n Christ,
Dar, vai, ajung un fel de dublu-mixt,
Cu viaţă-n minus şi cu plus de moarte.

Şi, totuşi, nu m-a ocolit norocul,
Deşi mi-a fost întotdeauna greu,
Şi-am transformat în foc destinul meu
Ca, azi, cenuşa să rezume focul.

Şi de-aş cădea, aşa cum cere jocul,
Ca să devin o piesă de muzeu,
Eu tot îi mulţumesc lui Dumnezeu
C-a-ntârziat şi-aşa, prea mult, sorocul…” 

 Adrian Paunescu  – Viaţa, dublu mixt ( 18 iulie 1997)