Salutări din cotidian – Audierea

 

IMG_2521-400x267

Pășisem plină de emoții pe holul tribunalului, cu oarecare întârziere. Audierea era programată pentru ora 9, dar timpul îmi jucase o festă în dans cu coincidențele, și mă aruncase taman la celălalt capăt al Birminghamului, un soi de drumul mare pierdut într-o ceață de dimineață întunecoasă de decembrie. Șoferul autobuzului local, un tip asiatic, îmi confirmase amabil că zona se afla pe ruta lui, încurcând elegant prima parte a denumirii, cea în care menționasem un tribunal și nu un spital de boli mintale. Acum dacă privesc cu zâmbet toată aventura parcursă, mai că aș spune că niciodată nu este greșit să cazi perpendicular pe o coincidență.  Fapt dovedit câteva ore mai târziu. Toate se întâmplă cu un motiv.

Îmi repetam încă în gând, ca un fel de mantră, vorbele domoale ale doamnei ce mă ajutase să găsesc calea către tribunalul cu pricina. “Judecătorii sunt foarte amabili și vor înțelege că te-ai rătăcit. Nu trebuie să îți faci nici o grijă.”  Timpul bătuse constant pașii în dansul cu realitatea și mă aruncase într-o întârziere de o oră și jumătate. Holul instituției era deja ticsit de oameni. Diferite fețe, diferite culturi, diferite limbi se îmbinau într-o agitație cuminte, apăsătoare, dar plină de o stare ciudată, un soi de  amestec de optimism și exuberanță.

Intrasem cu o poveste adâncă pe umeri, hotărâtă să descătușez realitatea ce fusese scuipată în ochi de acuzațiile mincinoase ale domnișoarei Brown. Simțeam cum toate privirile celor ce așteptau nerăbdători scrutau  cam aceeași idee. Câte povești de dor și dezrădăcinare se ascundeau în lacrimile lor, doar divinitatea avea să știe.  Și câte domnișoare Brown se ascundeau mârșave după minciuni prefabricate în cuibul de viespi al unui Home Office, doar ei si  sistemele lor de conectare aveau să știe. Și aceeasi divinitate, bineînțeles. Un Home Office ce părea că își primește bonusuri glorioase pe spinarea suferinței umane. Un Home Office ce scrijelea cu gheare de vultur suflete inocente și le îmbiba apoi în ignoranță și rasism.

Raportasem timid la recepție că sosisem cu întârziere. Un domn între două vârste mă introduse în baza lor de date, între două zâmbete aruncate protocolar. Dar cu multă căldură umană. Parcă mă mai dezmorțisem de toată povara stresului în momentul în care m-a anunțat calm că sunt în timp.  Aveam apoi să mai petrec aproximativ o jumătate de oră în așteptarea “cazului”. Repetam în gând nume de persoane, străzi, orașe, universități. Ca înaintea unui examen.. Intuiția îmi spunea că era caraghios să fiu atât de prinsă de detalii, dar teama că o altă Brown ar putea născoci alte aiureli, mă determinase să vin cu lecțiile profund pregătite.  Și în timp ce  în sala de așteptare avocații își sfătuiau clienții, prindeam printre picături de gânduri,  bucăți de fraze în engleză amestecate cu toate limbile pământului. “Vă verifică toată social – media. Facebook. Twitter, LinkedIn.” Aflasem inainte aceasta, și un zâmbet interior mă învăluia amintindu-mi cum sufocasem poate cu disperare toți amicii cu postări evidente. Pakistan, vizite, impresii, călătorii. Pentru că de partea cealaltă se aflau ambasade, comisii de acreditare, de justificare, ofițeri, ministere.

***

Călăul se afla deja în sala de audiere. Cu o privire care nu exprima mai nimic, mă privise insistent. Postura domnișoarei Brown exprima parcă un fel de superioritate arbitrară. Părea convinsă că pionii sunt de partea ei. În câteva momente, judecătoarea își făcu apariția.  Mă privi cu gingășie. Din pricina emoțiilor nu deslușisem bine mesajul ascuns în căldura privirii, dar pe parcursul audierii,  îmi transmisese o puternică empatie umană.

 -Domnișoară Brown, înainte de a începe, vă rog să îmi aduceți înregistrările interviurilor. Sunt aduse acuzații grave.

-Madam, nu am fost pregătită pentru o astfel de cerință. Vă rog să îmi îngăduiți să sun la Home Office și să discut această problemă.

Pe privirea inexpresivă se așeză brusc o paloare agitată. Dispăru în grabă, cu pasul aplecat. Judecătoarea mă lămuri cu blândețe: “Te rog să fii relaxată. Ai întâmpinat greutăți. Am citit tot raportul pe care l-ai trimis curții. Aici împărțim dreptatea. Aici chiar și Home Office pierde, dacă este cazul,  în favoarea adevărului.”

Brown reveni mult mai palidă: “Madam, nu avem înregistrările. În ziua aceea a fost o problemă în sistem. Nu s-au putut înregistra convorbirile telefonice.”  Din privirea ironică a judecătoarei am ghicit că probabil aceasta era doar un alt joc ciudat al Home Office-ului. În timp ce schimbau între ele replici ce țineau de zona legii și a codului de procedură, mă întrebam neliniștită cum se va dovedi că fusesem abuzați. Treceam peste orice punte a tristeții, tot ceea ce îmi doream era să îmi lase soțul să vina acasă. Atât. Brown ieșise iar să își sune superiorii de la Home Office. Trebuia să se sfătuiască cu ei în ceea ce urma să se întâmple în proces.

Se terminase în notă optimistă. Fusesem interogată cu mult bun simț. Cu multă naturalețe și politețe. Documentele ce le trimisesem către curte, completa frumos dosarul. “Înainte de Anul Nou, soțul dvoastră va avea răspunsul curții”,  zise judecătoarea în timp ce privirea ei mă îmbrățișa cu căldură.   Brown mă privise cu un zâmbet timid. Îmi părea rău pentru ea. Pentru sufletul ei gri ce se pierdea printre viespi mizerabili. Probabil că strălucirea banului îi orbise umanitatea și o aruncase într-o cloacă a nesimțirii. Acolo unde firele bunului simț pierduseră orice conexiune cu realitatea.

***

Recapitulam timpii pierduți între proceduri, protocoale, ambasade. Recapitulam gânduri pe care le presarasem pe cale. Într-un septembrie dogoritor spusesem “Da” într-un mic birou al unui avocat, în centrul Islamabadului, în care un domn de la starea civilă consemna cununia legală.  În ianuarie, anul urmator, făcusem recurs la respingerea vizei. Abia pe 16 decembrie fusesem alocați cu o șansă de a ne juca cărțile. Trecuse un an peste noi, despărțiți de mări, pământ și mulțime de protocoale. Prima aniversare o trăisem online în fața computerului. Cu încurajarea că decembrie vine oricum peste noi la câteva luni distanță. Un decembrie în care aveam programare la audiere.  Pe 29, în aceeași lună, am primit vestea cea bună. Curtea ne dăduse câștig de cauză. Procedurile însă își urmaseră firesc cursul și doar în anul următor, pe 30 martie, aveam să trăim reîntregirea familiei.

Recapitulam toate ideile pe care le tocasem de-a lungul poveștii. Scriu nu pentru a mă victimiza. Știm că și noi am fost victimele sistemului. Scriu pentru că vreau să transmit speranța, să o dau mai departe, ca o făclie care poate lumina în cele mai adânci și întunecoase văgăuni. Am trăit momente groaznice, dar am cunoscut lumina. Iar pentru aceasta scriu cu tot sufletul. Îndrăzniți să iubiți!  Iubirea nu cunoaște continente. Iubirea cunoaște doar adevărul.Va fi greu, va fi cu multe proceduri, cu dureri de cap, picioare și mâini, va fi cu și mai multe dureri de suflet, dar nu va fi imposibil. Aveți încredere în dragoste!  Aveți încredere în umanitate! Aveti încredere în voi!

City-Headers

 

 

Salutări din Cotidian – Aventura italiană

 

72924550

Mi se propusese cândva un nou început. Un job simpatic într-o cofetărie undeva la malul  mării Ionice, pe talpa Italiei, un fel de artă contemporană, cum o numesc filozofii genului în CV-urile de prezentare, asistentă de patiser si  anume spălat de vase într-o aglomerată și înghesuită tavernă numită bucătărie. Pentru o frumoasă sumă de 100 de euro/ săptămânal. Cu un “săptămânal” întreg, mă înțelegeți, 7 zile în cap și coadă. “Micile detalii” ale jobului mi-au fost oferite la fața locului, că așa este “profesional” pentru un job “la negru”.  Ca să fie momeala de folos, oferta auzită via telefon în România, a sunat aproape apetisant pentru un job normal de 500 de euro/ lunar cu posibilități de a lucra part- time. “Drăguțo, dacă lucrezi din greu poți câștiga și 1000 de euro!” mi s-a spus în  a doua zi a sosirii mele. Am aprobat oarecum mirată de discrepanța atât de vizibilă între realitatea realității de la marginea mării Ionice și nuanțele de supra potență, supra idealism, “supra exagerare”, supra încredere, sau hai mai bine să le spun supra-minciună ce îmi fusese transmisă cordial pe aburii prieteniei. “Că doar suntem români, fată, ce naiba, trebuie să ne ajutăm!”. Este drept că cei 500 nu m-au încântat auditiv încă din start, dar uitându-mă în stânga și în dreapta, și în portofel, și în perspective, și la turuiala de doi bani făcută pe toate posturile naționale, în care politicieni și capete luminate își dădeau dinamic cu păreri și se bășcăleau mai rău decât în piața mare, am decis: fac o încercare. Și într-un mare fel, zic eu, acum, bine am făcut. Pentru un om ce nu are job, nu are relații, nu are bani, sosesc momente în care atitudinea face o mare diferență.

Nu mi-a displăcut jobul în sine, ba chiar am învățat lucruri noi, și apoi nu mi-a fost nicicând rușine să dau cu mătura, să spăl vase, să fac curățenie. Sunt lucruri care fac parte din existență și trebuie luate ca atare. Mi-a displăcut în schimb faptul că jobul a fost temporar,doar pentru 2 săptămâni, timp în care posesoarea de drept a jobului era în concediu. Mi-a displăcut faptul că am fost mințită brutal, și taman de o co-națională. Mi-a displăcut faptul că această co-națională și-a planificat frumos concediul pentru o lună, iar pentru că cineva trebuia să îngrijească de domnul bătrân și simpatic de altfel, pe care ea îl avea în plasament, s-a gândit că nu ar fi rău să “aducă” o fată din România. Că ce or face după ce se vor termina cele 2 săptămâni , Dumnezeu cu mila! “Dar fată, să nu te îngrijorezi. Pentru că o să ai grijă de moș în lipsa mea, te las să stai gratis în casă, luna asta.”  Mosu’ trebuia dus și adus de la dializă de câteva ori pe săptămână. Trebuia însoțit la cumpărături, trebuia supravegheat îndeaproape, îngrijit, și culmea “politeței” era de acord ca eu să lipsesc zilnic de acasă, timp de 2 săptămâni,orele în care exersam jobul minune. Iar drept bonus, primeam și bucuria exclusivă de a curăța baia de căcat pisicesc, întrucât mâțele moșului, 3 la număr, aveau preferințe speciale și serveau colțurile băii drept toaletă.

Nu mi-a luat mult să decid întoarcerea în țară, mi-a luat doar să aștept încheierea săptămânii de muncă, să îmi primesc bănuții și să găsesc o scuză frumoasă. Fratele moșului s-a înfuriat teribil la aflarea veștii că voi pleca înapoi. “Nu ai cum să te întorci, tu ai fost adusă aici special pentru a îngriji de fratele meu!”, a tunat nervos omul. În percepția lui, poate că avea dreptate, însă nu cunoștea dedesubtul realității. Eu am fost amăgită cu un job de 500 de euro și cu o chirie de 200.  Duminică seară, mi-am luat “la revedere” de la bătrânelul simpatic, care a lăcrimat mult într-o îmbrățișare strânsă, mărturisindu-mi că îi pare rău că am fost mințită, că mă înțelege, că nu poate face însă nimic pentru a îndrepta lucrurile. Și m-a asigurat că fratele lui va avea grijă de el până la întoarcerea “co-naționalei” mele. Cu frica și spaima în brațe, am părăsit casa de pe micuțul deal al Soveratei Marina, târând după mine un bagaj în care îmi vârâsem în grabă până și cele mai adânci speranțe, încâlcite cu idei extreme. Cu frică și spaimă îmi întorceam capul la fiecare 5 minute în obsesia gândului că fratele moșului ar putea fi în urma mea, vrând să se răzbune crunt pe decizia de a-i abandona fratele. Iar în timp ce povești despre italieni nervoși și crime oribile îmi defilau peculiar prin amintiri, vocea ca de plumb mă urmărea încontinuu… “Nu ai cum să te întorci, tu ai fost adusă aici special pentru a îngriji de fratele meu!” Drumul până la stația în care urmam să iau un mic autocar Atlasib, mi s-a părut o veșnicie adâncă. Urcasem iar șoferul mă privise ciudat. Probabil că eram lividă, ca după o alergare în jocul cu moartea. Eram bucuroasă de acum, că eram încă în viață. Lăsam în urmă nouă zile de aventură italiană, cum urmam să o numesc la întoarcerea acasă. Lăsam în urmă nouă zile în care viața mi-a arăt câteva fețe neștiute încă. Nouă zile în care aflasem povești de viață dură, de tristeți măcinate din existența românilor ce își amestecau lacrimile cu dorul. Nouă zile în care matematica realității încă nu își găsise exponentul. În timp ce pe fața lucioasă a ecranului TV aceeași bufoni politici debitau idei aburite, ce nu aveau nici o legătură cu realitatea. O realitate în care autocare plecau înspre Europa mare purtând vise și speranțe în buzunare. O realitate în care tot aceleași autocare purtau înapoi către casă eșuații ecuațiilor cu multe necunoscute. Ecuații ce purtau de acum mai multă atitudine poate, ori mai multă înțelepciune. Ori poate nici una dintre acestea. Au trecut fix 6 ani de atunci. Între timp, politica românească s-a făcut mică de tot în percepția mea, fără nici o valoare umană. Aceeași bufoni dănțuiesc un dans al ignoranței, în timp ce alte autocare, avioane sau mașini gonesc neîncetat către destinații îndepărtate.

Nu scriu acestea pentru a critica. Nicidecum. Toate aceste momente m-au făcut să plâng, să râd, să meditez. Toate aceste momente au adăugat un plus la ceea ce sunt acum. Nu scriu nici pentru a da lecții de viață, gen cum să faci praf o idee în 7 pași mărunți, măruntei. Scriu pentru că mă străbătuse o strângere grea de inimă în trecerea zilnică, la auzul expresiilor gen: “Vai de noi, am ajuns mai rău ca cei din…” și aici sunt pomenite denumiri ale unor locuitori ai planetei, pe care în percepția colectivă le asociem celor mai negre realități. Scriu pentru că de asemenea mă lovesc des de expresia : “Trebuie să ne facă cinste că doar lucrează în…” iar aici curg numele unora pe care tot percepția colectivă le-a cocoțat în țara lui “câinii cu colacii-n coadă”.  Scriu pentru că, întâmplător sau nu, m-am aflat la un moment dat într-o țară asiatică, și am trăit pe viu emoții de o frumusețe aparte, între oameni care deși sunt, pe nedrept, desconsiderați de alte popoare, au dat dovadă de o umanitate absolută. Scriu pentru că în țara câinilor cu colacii-n coadă, realitatea “îmbrățișează” noțiunea de român cu multă răceală și o îngenunchiază de cele mai multe ori, din păcate.

Scriu pentru că încă mai am încredere în umanitate, în dragoste, în speranță. O umanitate în care învățăm că toți aparținem în aceeași măsură pământului mamă, că nu putem avea idei de superioritate națională. Că fiecare petec de pământ aduce ceva inedit și de importanță vitală. Scriu pentru că visez la zilele senine în care doar gândurile bune să ne fie îmbrățișarea sfântă a dimineții.

MANOVRA:ALEMANNO,NO PEDAGGIO GRA O SU ALTRI ACCESSI CITTA'

500, Matematică și Prietenie

Îmi doream să scriu despre Prietenie, cu și fără garanția unui sfârșit  de rând, dar cu siguranța unui  inceput  zamislit  printre șoaptele timpului. Ați avut vreodată sentimentul acela că vreți să chemați timpul copilăriei să vă mângâie diminețile, că vreți să îmbrățișați toate amintirile frumoase și să le lipiți de suflet? Amintirile unor tovărășii inocente în care sufletele au devenit “frați de sânge” în timp ce umblau înfrățite în amiezile pline de lumină, în iernile înzăpezite ori prin ploaia  de râsete ale copilăriei? Dar când hoinăream hai hui cu mintea rătăcită printre secvențe atinse de magia trecerii timpului, realitatea mi-a pleznit plină de sarcasm toate rătăcirile. Copilăria s-a dus, amintirea s-a prăfuit și oricât am încercat să șterg pulberea  ce se adunase peste timpul scurs,  orizontul nu mai corespundea traseului de altădată. Am întrebat minutele și oamenii, dar  ei  nu mai știau  sa îmi arate cărarea către magia din alte basme.  O ușă mare se trântise greoaie peste emoțiile timpului. Am bătut  pret de câteva speranțe împletite cu zâmbetele inocenței. Am bătut…  dar degetele mi s-au transformat în durere spălată printre lacrimi. Timpul nu mai este același.  Ne  rânjeste acum  dintr-o oglindă distorsionată, care ne spune cum ideile ne-au devoalat în diferite unghiuri.  Cu mult timp în urmă cineva îmi jumulise Prietenia.  De  pe o piatră a superiorității poruncise timpului să încătușeze bucuria zâmbetului, pentru că dintr-o dată nu se mai cuvenea să mi-l acorde. Statutul social nu mai permitea probabil să “se compromită” într-o Prietenie inadecvată.

Rămăsesem mult în urmă, probabil. Un probabil pe care mi l-au probat pe șirul timpului oamenii. În timp ce ușa se lovea tot mai dur de un zid al neîncăperii. Am rămas preț de  cativa ani captivă într-un grilaj al neputinței.  Tot mai multe suflete  si minute s-au pierdut tot mai departe, s-au pierdut de magia emoției.  A fost un foc năvalnic peste realitatea gândurilor, a fost furtună în noaptea adâncă, peste valea morții.  Cateva mâini m-au cuprins totuși, erau puține, dar au fost așa de pline de forță, încât  mi-au împuternicit speranța.  Mi-au readus încrederea în puterea înfrățirii.  Acelor mâini doresc să le mulțumesc.  Prieteni care nu au considerat  piatra când mi-au atins sufletul. Prieteni care îmi vorbeau aceeași limbă înțeleasă de cămăruțele adânci ale copilăriei. În care ne legănasem  cu visele și împletisem  ideile cu inocență.

Îmi doream să scriu despre Prietenie. Cu garanția unor sfârșituri de timp sfâșiate de pietrele societății.  Dar cu siguranța unor începuturi noi, în care copilul se îmbrățișează cu maturitatea în timp ce încă își caută magia basmelor de altădată.  Si zâmbește plin de candoare  amintirii.

Îmi doream să scriu despre Prietenie.  Prietenia cu Speranța și Zâmbetul. Pe care le-am legat într-un algoritm al vieții. O matematică simplă care a respectat ecuația.  Asa cum o făcuse în copilărie.  Fara complexe de superioritate.  Cu Speranța că rezolvarea se împlinește, în timp ce darul universului zâmbește fără să se compromită.

 

S-au “împlinit” azi 500 de pași pe cărarea blogului. O cărare pe care am pornit timid atunci când mă ascundeam după pietrele ce mi le aruncase realitatea.  O cărare pe care îmi doream să scriu despre Prietenie.  Cu începutul unui gând care îmi șoptise  că totul este relativ. Prinsă în ecuații de viață dreaptă într-o lume strâmbă. Sau viceversa. Așa  cum se pliază ideea pe realitatea timpului.  Dar cu Speranța și Zâmbetul lipite de suflet.

 

IMG_3533[2]

 

post-milestone-500-2x

 

Speranță

Vremea de răsfăț mă leagă de-un vis
Vremea de cântec îmi șuieră-n geam
Dar plânge prezentul de dor prea mult nins
Și-mi arde vremelnic putința ce-o am.

Timpul mai cântă prin turle, doinind
Iar negura nopții dansează vioi
Pe șira spinării și-nvăluie-n gând
Poveste și lacrimi, și dorul din noi.

Cu mările largi pornesc în abis
Să-mi caut prea rostul rostirii și-apoi
Să-mi dărui luminii voința din vis
Când ceru-nmulteste speranța cu doi.

speranta
Sursa: Webcultura

 

Glosă singurătăţii

Şi poezia mea e tristă, şi scriu plângând, singurătate,
Când umbra serii ţipă iarăşi, strigându-ţi numele pe stradă,
Mă-nchid ca-ntr-o odaie veche, cernită de-amintiri plouate…
Stau doi ochi trişti care încearcă prin firul timpului să vadă.
Mă chemi, m-ademeneşti, vrajito, şi mă cuprinzi ca într-un cleşte.
Îmi smulgi tiranic, fără voia-mi, speranţa, mi-o distrugi în faţă.
Mă dai robiei fără-a-mi cere nici vorbă şi nici bogăţie.
Cu tine totu-n jur e noapte, eu nu mai văd o dimineaţă…

Degeaba vreau să-ţi scriu în versuri a nemuririi mare artă,
Să-ţi cânt cu dor şi frenezie minunea ce o porţi cu tine,
Când mă topesc văzând cu ochii, bătând în a speranţei poartă,
Tu eşti ca o viaţă moartă, un rău amestecat în sine.
Cu sufletul doresc ca marea în valul ei să mă cuprindă,
Să-i înţeleg nemărginirea, dorinţa ei de libertate,
Dar printre rânduri de mulţime, cu griji viaţa mă inundă
Şi poezia mea e tristă, şi scriu plângând, singurătate.

Din toamne ponosite timpul îşi scoate clipele uitate
Să le trimită-n infinit, şi să se piardă pe vecie,
Căci martore au fost în epoci, legate strâns, cântând cu toate
La naşterea singurătăţii, în marea ei sălbăticie.
Privesc la astrele din ceruri şi simt miracolul ce cânta,
Iar melodia lor pătrunde în univers, şi stau să vadă
Emoţia cum ne uneşte…însă exişti singurătate,
Când umbră serii ţipă iarăşi, strigându-ţi numele pe stradă.

Cum toate trec, renasc în oameni, în dimineţile albastre,
Cum toţi aleargă şi adună, stârniţi de-a eu-lui voinţă,
Din cerul plin de nostalgie, cu soare, luna şi cu astre
Priveşte Dumnezeu spre inimi, spre cea mai dragă lui fiinţă.
Pare că nimeni pasul nu-şi opreşte, iar gândul să Îl înţeleagă,
Să-ncerce să-i pătrundă taina şi-mbrăţişările purtate.
Plângând de mila-acestei lumi, de ea voinţa-mi se dezleagă.
Mă-nchid ca-ntr-o odaie veche, cernită de-amintiri plouate…

Ce plinătate de avere! Cu aur şi mărgăritare
Se ţes vieţile mondene, împodobind planeta-albastră.
Drept fală bogăţiei vaste se-nalţă turle până-n soare
Dar fiecare zid ne-nchide într-o singurătate-a noastră.
Şi singură-mi dansez în gândul tumultului de o viaţă,
Când toţi par prinşi de-o nebunie ce infinitul vrea s-o ardă,
Robiţi de-a trudei grea osânda, cu seară şi cu dimineaţă,
Stau doi ochi trişti care încearcă prin firul timpului să vadă

În jur ne spunem toţi pe nume şi ne vedem grăbiţi de treabă,
Clădindu-ne în viaţă o epopee din nimicuri.
De pare că-i făcătorie, chiar înţeleptul se întreabă
Ce pur a mai rămas din lume, pierdută sub atâtea trucuri.
Nu mai e loc pentru iubire? Acea superbă zeitate…
Mâna murdară- atinge totul şi lumea-ntreagă zugrăveşte.
Cu ochii lucii precum banul, deşi viaţa mi se zbate,
Mă chemi, m-ademeneşti, vrajito, şi mă cuprinzi ca într-un cleşte.

Tristeţea lumii nu se vede şi-s prea puţini s-o înţeleagă
Iar fără de hotar se zbate prăpastia ce zace-n oameni,
Furaţi de a plăcerii vrajă, călcând pe conştiinţa-ntreagă.
Dar singuratici fiecare noi suntem lui Adam asemeni.
Te ştiu de mult, singurătate, te simt pentru a mia oară,
Când fără urme de regrete tristeţea de-un colac se-agaţă,
Visând limanul unde timpul nu va putea să ne mai doară,
Îmi smulgi tiranic, fără voia-mi, speranţa, mi-o distrugi în faţă.

Dansând din umbre cu-adevărul, am vrut să-l ţes cu taină-n mine,
Cântând în corul primăverii o-mbratisare de lumină,
De raza zilei ne arată din lume ce e rău sau bine,
Prea mulţi se-ascund, se mint pe sine, găsindu-i rostului o vină.
Degeaba strig cu disperare când nimeni nu mai vrea s-audă,
Când stele triste par să cânte a-ntunecimii măreţie,
Tu eşti aici, singurătate, simţindu-ţi tenebroasa undă,
Mă dai robiei fără-a-mi cere nici vorbă şi nici bogăţie.

Acolo sus, în alte timpuri, cu alte mări limpezi şi-albastre
Să zbor, să caut adevărul şi să-l adun buchet de floare,
Să-mi risipesc singurătatea dansând cu luna printre astre,
Să pot zâmbi măcar o dată cu lumea lor nemuritoare…
E greu să cer ca infinitul să vrea să-mi cânte înc-o dată,
Când viaţa răspicat mă strigă, de oameni, locuri mă agaţă.
Dar stând aici, singurătate, rânjindu-mi din oglinda mată
Cu tine totu-n jur e noapte, eu nu mai văd o dimineaţă…

Cu ţine totu-n jur e noapte, eu nu mai văd o dimineaţă…
Mă dai robiei fără-a-mi cere nici vorbă şi nici bogăţie.
Îmi smulgi tiranic, fără voia-mi, speranţa, mi-o distrugi în faţă.
Mă chemi, m-ademeneşti, vrajito, şi mă cuprinzi ca într-un cleşte.
Stau doi ochi trişti care încearcă prin firul timpului să vadă.
Mă-nchid ca-ntr-o odaie veche, cernită de-amintiri plouate…
Când umbra serii ţipă iarăşi, strigându-ţi numele pe stradă,
Şi poezia mea e tristă, şi scriu plângând, singurătate.

glosa-singuritatii
Sursa: Webcultura 

Speranță

Winter 3

Vremea de răsfăț mă leagă de-un vis

Vremea de cântec îmi șuieră-n geam

Dar plânge prezentul de dor prea mult nins

Și-mi arde  vremelnic putința ce-o am.

***

Timpul mai cântă prin turle, doinind 

Iar negura nopții dansează vioi 

Pe șira spinării și-nvăluie-n gând

Poveste și lacrimi, și dorul din noi.

***

Cu mările largi pornesc în abis

Să-mi caut prea rostul rostirii și-apoi

Să-mi dărui luminii voința din vis

Când ceru-nmulteste speranța cu doi.

Warm

Ochi de şarpe

Tu cunoşteai de dinainte
Tumultul ce frământă clipa,
Aceeaşi clipă ce-mi promite
Că-mi voi putea  ‘nalţa aripa.
***
Şi unde aş găsi Cuvântul,
Simbolul care să-mi aducă
O linişte, să-mi iau avântul
În zările ce-n mine urcă?
***
Şi-ai vrut să-mi spulberi inocenţa
Ştiind de toate pentru mine,
Zadarnicindu-mă-n prezenţa
Cunoaşterii, dar nu spre sine.
***
Ce ochi de şarpe-n tot se-arată
Pe drumul către fericire!
Şi prea mă minţi că e deşartă
O clipă de mărturisire.
***
Să-ţi spun demon sau albul înger
Ce poate să îmi schimbe viaţa,
Să-mi cânţi din toate crude plângeri
Şi să-mi ucizi în zori speranţa?
***
Nu, nu te vreau, chiar dacă clipa
E mult mai grea: lasă-mi-o mie!
Iar dacă-mi voi răni aripa
Voi şti ce-nseamnă preţuire.
***
Pe drumul astrelor din vise
Stau rezemată de voinţă
Şi-mi sorb din tainele nestinse
Cunoaşterea ce-i cu putinţă.
***
(Aprilie – 2000)
poze_avatar_ochi_verzi_14

Se clatină timpul

Se clatină timpul, iubite
 
 În noptea-ntristării  din noi. 
  
   Alunecă pașii ‘napoi  
  
   Iar umbră pe umbră se minte.
   
 *** 
 Se clatină timpul, și moare 
  
   Secundă-n secundă prin noi. 
  
   Prin noaptea spălată de ploi 
  
   Doar ochiul speranței mai doare.

***

 

Se clătină timpul-n povestea 
  
  Legată cu dorul de  noi.  
  
  Ne macină-n zâmbet și-apoi  

 Ne-azvârle-n furtună și nea. 

*** 

Se clatină timpul, iubite 
  
   Alunecă clipa-n noroi. 
  
  E ploaie, e vânt și prin noi  
  
   Doar dorul mai stă să-l înfrunte.

cropped-img_3917.jpg
  .

…e “windy” azi

…e “windy” si fac frumos o scuza: Azi este fara palarii…fara diacritice corect randuite care sa imi ajute scrisul. Azi  sunt inca “out of net” si ma rezum la a folosi doar telefonul. Ah, ce lucru bun este si netul de pe mobil cand totul arde in suflet si comunicarea cu lumea reala de Acasa este oxigen… Si no, fie-mi iertata grafica postarii…

.. se amesteca buchete de idei in tot universul meu… Ramane insa ceasul realitatii care suna atat de crud in diminetile reci si imi aminteste ca musai trebuie sa prind bus-ul 89 repejor taman in timp pentru handover.

..acum cand tocmai modelam niscaiva vise frumoase…spal ochii somnorosi cu apa vietii si dau fuga in ogor cu speranta ca visele vor continua…si printre charturi cu medicatie ma trezesc rostind vorbe luminoase si prind o clipa bucuria unui suras…este cel mai frumos cadou pe azi…sclipirea aceea a unui vis parca reintors la viata…si zambetul unui suflet incercat care vorbeste vorbe nevorbite…o lume intreaga se intinde

intre clipele noastre. Oameni si suflete… Zambete si lacrimi… Dureri si bucurii… O viata dincolo de limite si prejudecati.

Povestile sunt de multe feluri si mai mereu triste…adesea se strecoara cate o luminita de umor…hazul acela senin care izbucneste ca o lava fierbinte din adancurile macinate ale existentei. Suportul care echilibreaza infrigurarea realitatii… Vorbim mai mereu despre dorinte. Despre cele pentru ziua de azi. Despre cele pentru viitor. Universul este miscat de vointa. A vrea. A spera. A fi…

…Ochii plansi ai mamei care mai spera la o zi  fara dureri pentru pruncul ei.

…Tanarul care isi asigura sotia ca in scurt timp va fi acasa… Si lacrima-i mangaie gingasia cuvintelor rostite atat de cald…in timp ce trupu-i este ros de necrutatoare metastaze…

…este multa poveste de viata in jur cu lacrimi si bucurii… Povesti tesute in timp. Cu amintiri pe care timpul le-a facut din ce in ce mai pline de farmec…e “windy” azi…si tacerea se strecoara printre zambete si vise. Si zborul vantului mai prinde contur in lumea imaginatiei..acolo unde toate durerile sfarsesc si …fericirea danseaza pe bulgarii de aur ai sperantei…