500, Matematică și Prietenie

Îmi doream să scriu despre Prietenie, cu și fără garanția unui sfârșit  de rând, dar cu siguranța unui  inceput  zamislit  printre șoaptele timpului. Ați avut vreodată sentimentul acela că vreți să chemați timpul copilăriei să vă mângâie diminețile, că vreți să îmbrățișați toate amintirile frumoase și să le lipiți de suflet? Amintirile unor tovărășii inocente în care sufletele au devenit “frați de sânge” în timp ce umblau înfrățite în amiezile pline de lumină, în iernile înzăpezite ori prin ploaia  de râsete ale copilăriei? Dar când hoinăream hai hui cu mintea rătăcită printre secvențe atinse de magia trecerii timpului, realitatea mi-a pleznit plină de sarcasm toate rătăcirile. Copilăria s-a dus, amintirea s-a prăfuit și oricât am încercat să șterg pulberea  ce se adunase peste timpul scurs,  orizontul nu mai corespundea traseului de altădată. Am întrebat minutele și oamenii, dar  ei  nu mai știau  sa îmi arate cărarea către magia din alte basme.  O ușă mare se trântise greoaie peste emoțiile timpului. Am bătut  pret de câteva speranțe împletite cu zâmbetele inocenței. Am bătut…  dar degetele mi s-au transformat în durere spălată printre lacrimi. Timpul nu mai este același.  Ne  rânjeste acum  dintr-o oglindă distorsionată, care ne spune cum ideile ne-au devoalat în diferite unghiuri.  Cu mult timp în urmă cineva îmi jumulise Prietenia.  De  pe o piatră a superiorității poruncise timpului să încătușeze bucuria zâmbetului, pentru că dintr-o dată nu se mai cuvenea să mi-l acorde. Statutul social nu mai permitea probabil să “se compromită” într-o Prietenie inadecvată.

Rămăsesem mult în urmă, probabil. Un probabil pe care mi l-au probat pe șirul timpului oamenii. În timp ce ușa se lovea tot mai dur de un zid al neîncăperii. Am rămas preț de  cativa ani captivă într-un grilaj al neputinței.  Tot mai multe suflete  si minute s-au pierdut tot mai departe, s-au pierdut de magia emoției.  A fost un foc năvalnic peste realitatea gândurilor, a fost furtună în noaptea adâncă, peste valea morții.  Cateva mâini m-au cuprins totuși, erau puține, dar au fost așa de pline de forță, încât  mi-au împuternicit speranța.  Mi-au readus încrederea în puterea înfrățirii.  Acelor mâini doresc să le mulțumesc.  Prieteni care nu au considerat  piatra când mi-au atins sufletul. Prieteni care îmi vorbeau aceeași limbă înțeleasă de cămăruțele adânci ale copilăriei. În care ne legănasem  cu visele și împletisem  ideile cu inocență.

Îmi doream să scriu despre Prietenie. Cu garanția unor sfârșituri de timp sfâșiate de pietrele societății.  Dar cu siguranța unor începuturi noi, în care copilul se îmbrățișează cu maturitatea în timp ce încă își caută magia basmelor de altădată.  Si zâmbește plin de candoare  amintirii.

Îmi doream să scriu despre Prietenie.  Prietenia cu Speranța și Zâmbetul. Pe care le-am legat într-un algoritm al vieții. O matematică simplă care a respectat ecuația.  Asa cum o făcuse în copilărie.  Fara complexe de superioritate.  Cu Speranța că rezolvarea se împlinește, în timp ce darul universului zâmbește fără să se compromită.

 

S-au “împlinit” azi 500 de pași pe cărarea blogului. O cărare pe care am pornit timid atunci când mă ascundeam după pietrele ce mi le aruncase realitatea.  O cărare pe care îmi doream să scriu despre Prietenie.  Cu începutul unui gând care îmi șoptise  că totul este relativ. Prinsă în ecuații de viață dreaptă într-o lume strâmbă. Sau viceversa. Așa  cum se pliază ideea pe realitatea timpului.  Dar cu Speranța și Zâmbetul lipite de suflet.

 

IMG_3533[2]

 

post-milestone-500-2x

 

Speranță

Vremea de răsfăț mă leagă de-un vis
Vremea de cântec îmi șuieră-n geam
Dar plânge prezentul de dor prea mult nins
Și-mi arde vremelnic putința ce-o am.

Timpul mai cântă prin turle, doinind
Iar negura nopții dansează vioi
Pe șira spinării și-nvăluie-n gând
Poveste și lacrimi, și dorul din noi.

Cu mările largi pornesc în abis
Să-mi caut prea rostul rostirii și-apoi
Să-mi dărui luminii voința din vis
Când ceru-nmulteste speranța cu doi.

speranta
Sursa: Webcultura

 

Glosă singurătăţii

Şi poezia mea e tristă, şi scriu plângând, singurătate,
Când umbra serii ţipă iarăşi, strigându-ţi numele pe stradă,
Mă-nchid ca-ntr-o odaie veche, cernită de-amintiri plouate…
Stau doi ochi trişti care încearcă prin firul timpului să vadă.
Mă chemi, m-ademeneşti, vrajito, şi mă cuprinzi ca într-un cleşte.
Îmi smulgi tiranic, fără voia-mi, speranţa, mi-o distrugi în faţă.
Mă dai robiei fără-a-mi cere nici vorbă şi nici bogăţie.
Cu tine totu-n jur e noapte, eu nu mai văd o dimineaţă…

Degeaba vreau să-ţi scriu în versuri a nemuririi mare artă,
Să-ţi cânt cu dor şi frenezie minunea ce o porţi cu tine,
Când mă topesc văzând cu ochii, bătând în a speranţei poartă,
Tu eşti ca o viaţă moartă, un rău amestecat în sine.
Cu sufletul doresc ca marea în valul ei să mă cuprindă,
Să-i înţeleg nemărginirea, dorinţa ei de libertate,
Dar printre rânduri de mulţime, cu griji viaţa mă inundă
Şi poezia mea e tristă, şi scriu plângând, singurătate.

Din toamne ponosite timpul îşi scoate clipele uitate
Să le trimită-n infinit, şi să se piardă pe vecie,
Căci martore au fost în epoci, legate strâns, cântând cu toate
La naşterea singurătăţii, în marea ei sălbăticie.
Privesc la astrele din ceruri şi simt miracolul ce cânta,
Iar melodia lor pătrunde în univers, şi stau să vadă
Emoţia cum ne uneşte…însă exişti singurătate,
Când umbră serii ţipă iarăşi, strigându-ţi numele pe stradă.

Cum toate trec, renasc în oameni, în dimineţile albastre,
Cum toţi aleargă şi adună, stârniţi de-a eu-lui voinţă,
Din cerul plin de nostalgie, cu soare, luna şi cu astre
Priveşte Dumnezeu spre inimi, spre cea mai dragă lui fiinţă.
Pare că nimeni pasul nu-şi opreşte, iar gândul să Îl înţeleagă,
Să-ncerce să-i pătrundă taina şi-mbrăţişările purtate.
Plângând de mila-acestei lumi, de ea voinţa-mi se dezleagă.
Mă-nchid ca-ntr-o odaie veche, cernită de-amintiri plouate…

Ce plinătate de avere! Cu aur şi mărgăritare
Se ţes vieţile mondene, împodobind planeta-albastră.
Drept fală bogăţiei vaste se-nalţă turle până-n soare
Dar fiecare zid ne-nchide într-o singurătate-a noastră.
Şi singură-mi dansez în gândul tumultului de o viaţă,
Când toţi par prinşi de-o nebunie ce infinitul vrea s-o ardă,
Robiţi de-a trudei grea osânda, cu seară şi cu dimineaţă,
Stau doi ochi trişti care încearcă prin firul timpului să vadă

În jur ne spunem toţi pe nume şi ne vedem grăbiţi de treabă,
Clădindu-ne în viaţă o epopee din nimicuri.
De pare că-i făcătorie, chiar înţeleptul se întreabă
Ce pur a mai rămas din lume, pierdută sub atâtea trucuri.
Nu mai e loc pentru iubire? Acea superbă zeitate…
Mâna murdară- atinge totul şi lumea-ntreagă zugrăveşte.
Cu ochii lucii precum banul, deşi viaţa mi se zbate,
Mă chemi, m-ademeneşti, vrajito, şi mă cuprinzi ca într-un cleşte.

Tristeţea lumii nu se vede şi-s prea puţini s-o înţeleagă
Iar fără de hotar se zbate prăpastia ce zace-n oameni,
Furaţi de a plăcerii vrajă, călcând pe conştiinţa-ntreagă.
Dar singuratici fiecare noi suntem lui Adam asemeni.
Te ştiu de mult, singurătate, te simt pentru a mia oară,
Când fără urme de regrete tristeţea de-un colac se-agaţă,
Visând limanul unde timpul nu va putea să ne mai doară,
Îmi smulgi tiranic, fără voia-mi, speranţa, mi-o distrugi în faţă.

Dansând din umbre cu-adevărul, am vrut să-l ţes cu taină-n mine,
Cântând în corul primăverii o-mbratisare de lumină,
De raza zilei ne arată din lume ce e rău sau bine,
Prea mulţi se-ascund, se mint pe sine, găsindu-i rostului o vină.
Degeaba strig cu disperare când nimeni nu mai vrea s-audă,
Când stele triste par să cânte a-ntunecimii măreţie,
Tu eşti aici, singurătate, simţindu-ţi tenebroasa undă,
Mă dai robiei fără-a-mi cere nici vorbă şi nici bogăţie.

Acolo sus, în alte timpuri, cu alte mări limpezi şi-albastre
Să zbor, să caut adevărul şi să-l adun buchet de floare,
Să-mi risipesc singurătatea dansând cu luna printre astre,
Să pot zâmbi măcar o dată cu lumea lor nemuritoare…
E greu să cer ca infinitul să vrea să-mi cânte înc-o dată,
Când viaţa răspicat mă strigă, de oameni, locuri mă agaţă.
Dar stând aici, singurătate, rânjindu-mi din oglinda mată
Cu tine totu-n jur e noapte, eu nu mai văd o dimineaţă…

Cu ţine totu-n jur e noapte, eu nu mai văd o dimineaţă…
Mă dai robiei fără-a-mi cere nici vorbă şi nici bogăţie.
Îmi smulgi tiranic, fără voia-mi, speranţa, mi-o distrugi în faţă.
Mă chemi, m-ademeneşti, vrajito, şi mă cuprinzi ca într-un cleşte.
Stau doi ochi trişti care încearcă prin firul timpului să vadă.
Mă-nchid ca-ntr-o odaie veche, cernită de-amintiri plouate…
Când umbra serii ţipă iarăşi, strigându-ţi numele pe stradă,
Şi poezia mea e tristă, şi scriu plângând, singurătate.

glosa-singuritatii
Sursa: Webcultura 

Speranță

Vremea de răsfăț mă leagă de-un vis

Vremea de cântec îmi șuieră-n geam

Dar plânge prezentul de dor prea mult nins

Și-mi arde  vremelnic putința ce-o am.

***

Timpul mai cântă prin turle, doinind 

Iar negura nopții dansează vioi 

Pe șira spinării și-nvăluie-n gând

Poveste și lacrimi, și dorul din noi.

***

Cu mările largi pornesc în abis

Să-mi caut prea rostul rostirii și-apoi

Să-mi dărui luminii voința din vis

Când ceru-nmulteste speranța cu doi.

Ochi de şarpe

Tu cunoşteai de dinainte
Tumultul ce frământă clipa,
Aceeaşi clipă ce-mi promite
Că-mi voi putea  ‘nalţa aripa.
***
Şi unde aş găsi Cuvântul,
Simbolul care să-mi aducă
O linişte, să-mi iau avântul
În zările ce-n mine urcă?
***
Şi-ai vrut să-mi spulberi inocenţa
Ştiind de toate pentru mine,
Zadarnicindu-mă-n prezenţa
Cunoaşterii, dar nu spre sine.
***
Ce ochi de şarpe-n tot se-arată
Pe drumul către fericire!
Şi prea mă minţi că e deşartă
O clipă de mărturisire.
***
Să-ţi spun demon sau albul înger
Ce poate să îmi schimbe viaţa,
Să-mi cânţi din toate crude plângeri
Şi să-mi ucizi în zori speranţa?
***
Nu, nu te vreau, chiar dacă clipa
E mult mai grea: lasă-mi-o mie!
Iar dacă-mi voi răni aripa
Voi şti ce-nseamnă preţuire.
***
Pe drumul astrelor din vise
Stau rezemată de voinţă
Şi-mi sorb din tainele nestinse
Cunoaşterea ce-i cu putinţă.
***
(Aprilie – 2000)
poze_avatar_ochi_verzi_14

Se clatină timpul

Se clatină timpul, iubite
 
 În noptea-ntristării  din noi. 
  
   Alunecă pașii ‘napoi  
  
   Iar umbră pe umbră se minte.
   
 *** 
 Se clatină timpul, și moare 
  
   Secundă-n secundă prin noi. 
  
   Prin noaptea spălată de ploi 
  
   Doar ochiul speranței mai doare.

***

 

Se clătină timpul-n povestea 
  
  Legată cu dorul de  noi.  
  
  Ne macină-n zâmbet și-apoi  

 Ne-azvârle-n furtună și nea. 

*** 

Se clatină timpul, iubite 
  
   Alunecă clipa-n noroi. 
  
  E ploaie, e vânt și prin noi  
  
   Doar dorul mai stă să-l înfrunte.

cropped-img_3917.jpg
  .

…e “windy” azi

…e “windy” si fac frumos o scuza: Azi este fara palarii…fara diacritice corect randuite care sa imi ajute scrisul. Azi  sunt inca “out of net” si ma rezum la a folosi doar telefonul. Ah, ce lucru bun este si netul de pe mobil cand totul arde in suflet si comunicarea cu lumea reala de Acasa este oxigen… Si no, fie-mi iertata grafica postarii…

.. se amesteca buchete de idei in tot universul meu… Ramane insa ceasul realitatii care suna atat de crud in diminetile reci si imi aminteste ca musai trebuie sa prind bus-ul 89 repejor taman in timp pentru handover.

..acum cand tocmai modelam niscaiva vise frumoase…spal ochii somnorosi cu apa vietii si dau fuga in ogor cu speranta ca visele vor continua…si printre charturi cu medicatie ma trezesc rostind vorbe luminoase si prind o clipa bucuria unui suras…este cel mai frumos cadou pe azi…sclipirea aceea a unui vis parca reintors la viata…si zambetul unui suflet incercat care vorbeste vorbe nevorbite…o lume intreaga se intinde

intre clipele noastre. Oameni si suflete… Zambete si lacrimi… Dureri si bucurii… O viata dincolo de limite si prejudecati.

Povestile sunt de multe feluri si mai mereu triste…adesea se strecoara cate o luminita de umor…hazul acela senin care izbucneste ca o lava fierbinte din adancurile macinate ale existentei. Suportul care echilibreaza infrigurarea realitatii… Vorbim mai mereu despre dorinte. Despre cele pentru ziua de azi. Despre cele pentru viitor. Universul este miscat de vointa. A vrea. A spera. A fi…

…Ochii plansi ai mamei care mai spera la o zi  fara dureri pentru pruncul ei.

…Tanarul care isi asigura sotia ca in scurt timp va fi acasa… Si lacrima-i mangaie gingasia cuvintelor rostite atat de cald…in timp ce trupu-i este ros de necrutatoare metastaze…

…este multa poveste de viata in jur cu lacrimi si bucurii… Povesti tesute in timp. Cu amintiri pe care timpul le-a facut din ce in ce mai pline de farmec…e “windy” azi…si tacerea se strecoara printre zambete si vise. Si zborul vantului mai prinde contur in lumea imaginatiei..acolo unde toate durerile sfarsesc si …fericirea danseaza pe bulgarii de aur ai sperantei…