Miercurea fără cuvinte și Brexito- mascarada

Ne-a amețit rău de tot noțiunea de Brexit. Un Brexit rupt din canoanele rasismului și uns cu idei abstracte despre cum ar fi o lume purificată de “străini” și idei de coabitare. Drept este că mi s-a spus rânjind la ușa blocului, chiar a doua zi după acea dată istorică: Îmi pare rău, drăguță, că va trebui  cât de curând să o ștergi către casă. Ei, nu știu cât de rău îi părea, chiar așa. ( No, am râs eu  putin sărat în sinea mea.)  Mi s-a spus de altfel într-un grup de handover: “La naiba ( traducere delicată!) cu toți străinii, că vin și ne iau joburile.” Am răspuns într-un picior de nedumirire: “Ba aferim, că nu-mi trebuie jobul tău! Eu am venit pentru jobul pentru care nu s-a găsit încă unul de al vostru.” Dar asta este deja altă poveste, cu drum lung de dus și întors.  Cu multă poveste de îmbibat și de stors.

Și normal că atunci când fețele lor îți sugerează zilnic că nu ești chiar deloc binevenit printre ei, începi să te simți oarecum deznădăjduit și neputincios. Și toate ideile acelea frumoase despre noblețe, prietenie, profesionalism, încep să aburească și devin încet, încet o mare abureală, în care doar capete de protocoale și politici instituționale te  mai feresc oleacă de ploaia torențială a unui rasism pierdut din lesă. Și frumos legalizat într-un Brexit cu ochi de călău.

Și totuși: societatea aceasta m-a primit în sânul sau, și îi sunt recunoscătoare.  Dincolo de privirile otrăvitoare ale unora, am găsit un mediu în care poți să te exprimi  liber, frumos și delicat, unde poți evolua cât de cât pe cont propriu ( sau pe barba mea, cum ar spune un cântec de al nostru), unde politețea în relațiile cu publicul este etichetă obligatorie.  Aici am găsit un sistem care m-a sprijinit cu mult mai mult decât a făcut-o  statul meu care mi-a refuzat până și cererea de recunoaștere a căsătoriei, și care mi-a cerut taxă la taxă pentru îndrăzneala mea de a iubi  pe mod asiatic.   Las la o parte ideea că și aici sistemele sunt găunoase, dar per ansamblu, protecția socială funcționează bine. Sau mai bine spus, încă funcționează.

Despre rasism putem vorbi mult și bine: este adânc înfipt peste tot. Iar noțiunea aceasta îmi amintește de primele zile de muncă la Dispensarul din Sântandrei, unde cineva venise anume să mă jignească și să îmi spună că nu sunt binevenită în comunitatea lor, pentru că eu sunt o “vinitură” și nu pot avea onoarea de a lucra pentru ei și că  un locatar al comunității ar fi trebuit să fie în locul meu.  Cu siguranță și voi găsiți în sertarele amintirilor exemple care mai de care de respingere în mediul social.  Desi nu vă recomand să călătoriți către ele. Mai bine lăsați-le îngropate în ignoranță.  Este mult mai trist însă când totul se amplifică și devine o epidemie de ură și batjocură. Și chiar mai grav, de violentă fizică.  O mascaradă.  Asa cum a devenit și “prețiosul” Brexit. O ușă către o eră a  urii și a terorii. Localnici contra “vinituri”, creștini contra musulmani, albi contra negrii, clasici contra moderni. Nu este bine, iar uneori simt cum teroarea ne răscolește zilele. Și ne jumuleste de tot ceea ce ani de progres social au încercat să zidească frumos în comportamentul uman.

Prinsă în cotidianul acesta pestriț deja, nu pot să nu observ însă anumite scene de obrăznicie. “Străini” care deranjează în mediul public, prin mojicie, vulgarism, violență. Și involuntar mă încearcă atunci un sentiment de empatie cu localnicii. Și cu respingerea lor. Poate că într-adevăr au avut destul, cum le place lor să spună. Iar înainte de a arunca banul, încerc să-i citesc și reversul.  Si atunci musai să mă rezum pentru mine la ideea cu “uscăturile” pământului. Așa cum le au, de altfel, și ei pe ale lor.

Stiam deja că una dintre “problemele” ridicate de Brexit a fost ajutorul social acordat străinilor care nu au muncit nici măcar o zi pentru statul lor. Iar aici le dau dreptate.  O miercuri care m-a târât în zona aceasta,  m-a lăsat mută într-un mare fel. Ajunsesem pe secție cu vreo 20 minute înainte de începerea turei. Era o zi ploioasă și îmi făcusem curaj să mă pornesc mai repede. Recepționista m-a întâmpinat cu un entuziasm  imens: se căuta un traducător de limba română. Intrase  toata ziua pe toate siturile specializate dar nu găsise, iar pacientul român avea nevoie disperată de unul. Bucuroasă să ajut, confirm pe repede înainte că pot traduce la nevoie.  In fine, ajungem și la episodul cu tradusul. Sar peste partea cu originea pacientului, care deși era cetățean  român, era de altă etnie, ca să nu se creadă că fac discriminări.  Ceea ce m-a lăsat perplexă a fost răspunsul lui la una dintre întrebările medicului. Acesta, dorind să afle mai multe despre condițiile anterioare de muncă, care ar fi putut contribui la apariția bolii, întreabă senin cu ce s-a ocupat dumnealui, ce a muncit. La care omul nostru și mai senin răspunde cu vehemență: “Eu nu am lucrat, doamnă! Toată viața eu nu am lucrat!” …. Phaiiiii, și eu cum să traduc asta??? Adică nu era vorba de traducerea în sine. Cum să traduc eu personalului medical care era prezent că domnul acesta nu a lucrat deloc toată viața lui? Că domnul acesta, după atitudinea afișată are o rupere de bășcălie pentru noțiunea de muncă, și că foarte bine că fraierii de englezoi plătesc moca banii  la ajutorul social ca să își poată el crește civilizat pruncii. Adică, noi ăștia de ne spetim și rupem oasele pentru un bănuț, suntem niște prostănaci. Luați de aici atitudine. Și cum să traduc eu bucata aceasta de “speech”? Că noi, românii, oricum suntem “iubiți” de mama focului prin toată Europa, darămite aici.  Iar în timp ce încercam să îmi aranjez cuminte traducerea, pământul mi se învârtea și credeam că o să intru în el cu rușine cu tot. Dar totuși, cu un zâmbet meschin în afară, sărat -amar și plâns în adâncul sufletului, am tradus că datorită copiilor a trebuit să fie mai mult “casnic” și să stea cu ei.

Că deh, era de acum și onoarea mea în joc, ca și națiune. Că înainte de toate, aici suntem un fel de ambasadori ai comunității din care venim. Iar aceasta se uită de prea multe ori.

Brexit, rasism, discriminare și alte noțiuni supărătoare devin tot mai adânc înrădăcinate în comportamentul de zi cu zi. Depinde însă de noi, cei mulți, să încercăm să aducem frumosul și lumina în preajma noastră. Depinde de noi să alegem bucuria împărtășirii dragostei și prieteniei în schimbul urii și dezbinării. Un șofer de taxi în Bristol, cetățean britanic îmi mărturisise cum din fragedă pruncie fusese învățat via școală și media, să urască străinii. Motivele erau multe și nejustificate. A trebuit să ajungă la maturitate și să realizeze cât de universală este dragostea, prețuirea, ura și îndobitocirea. Și că stă la îndemâna noastră să alegem dragostea. M-a impresionat sinceritatea lui. Sinceritate care poate că s-a deschis în fața amabilității mele pe care i-am acordat-o necondiționat.

Dar un episod precum cel descris înainte mă face de asemenea să mă gândesc la tabloul cu degetul oferit și luatul de mână întreagă. Și atunci mascarada iar  incepe să facă ochi gânditori în capul meu.  Cât se vrea a fi adevăr  si cât minciună în toată dezbinarea aceasta universală.  Si cât se dorește  a fi lumina lăsată să pătrundă într-o societate deja mult prea gârbovită de lipsuri.  Lumea este atât de simplă și de complicată totodată!

prietenie
Sursa foto: Google Imagini

Alegeți să fiți parte a iubirii chiar și atunci când rafale de ură bântuie nopțile întristării. Alegeți să fiți lumină acolo unde dezbinarea roade și rănește suflete. Alegeți să fiți mângâiere. Și poate că toate acestea vor conta cândva pe umărul umanității. O miercuri plină de lumină și bucurie oriunde v-ați afla!

Când doi se ceartă, sau când referințele “nu trec”

 

Duminică m-a sunat o amică din România să mă întrebe în legătură cu interviurile din UK pe materie de nursing și nu numai. Bineînțeles că am pomenit printre altele despre întâmplările “nefericite” prin care am trecut. Ca un fel de exemplu a ceea ce s-ar putea întâmpla. Iar toate întâmplările acestea le povestesc uneori cu mult umor dar și cu ironie sau autoironie, după caz. Pentru că, foarte important de altfel, este critica și autocritica situațiilor în care ne-am găsit la un moment dat.

Să vorbim despre interviuri, și nu numai. Citisem o sumedenie de cărți și articole, googălisem cam tot ce se putea googăli în materie de, și pricepusem oarecum problema cu eticheta, ținuta, exprimarea. Lăsând la o parte contextul de specialitate, că acolo, bineînțeles, fiecare candidat trebuia să demonstreze cam cât de deștept este și cam ce experiență are, și, foarte important uneori, cam cu ce s-a “ales” el după toată experiența aceasta.

Sosisem la  The Park Hospital în Nottingham cu 2 ore înainte. Nu știam sigur unde se află și îmi luasem timp destul să fiu acolo.  M-am așezat cuminte în recepție și am așteptat.  Între timp sosise și o altă candidată. Sau mai bine spus singura “altă” candidată.  Nu vreau să fiu rea și să discut despre cum era îmbrăcată ( rochie scurtă, mulată pe corp, ca pentru o seară de club) și nici nu vreau să subliniez faptul că părea în relații  strânse de prietenie cu doamna care venise să o preia. Aceeași doamnă avea să fie în comisia de examinare. Las la o parte toate acestea, tocmai pentru că în interviul de acolo am buftit-o la o singură întrebare: Dacă intri în vestiar, iar acolo doi colegi se ceartă, ce faci? Apoi, no, ce să fac? Ies afară și îi las pe cei doi să își rezolve în continuare problemele și disputele. Adică, pe bune acuma, eu credeam că sunt chiar o fată făină, politicoasă…  Las oamenii în pace, nu îmi bag nasul unde nu îmi fierbe oala. Și nici nu merg cu pâra la șef.   Niciodată! Greeeesiiit!!!  Răspunsul  corect era pe undeva pe după colț. L-am aflat mai apoi după discuțiile cu colegii din care home.  Bineînțeles nu am luat jobul. A fost aleasă o persoană care avea mai multă experiență. Experiență? Ce fel de? Duceam în spate un nursing de 20 de ani, iar singura mea contracandidată să fi avut maxim 25 de ani de viață! Dar precum spuneam, nu vreau să fiu rea.  Am buftit-o, am buftit-o. Mea culpa.

Săptămâna următoare aveam să apar într-un alt interviu: Queen Medical Centre Nottingham, pentru un job pe Ortopedie. Încurcasem spitalele și mă rătăcisem prin oraș, dar într-un final am ajuns cu bine. Cred că arătasem oarecum comică când am ajuns pe holul secției, gâfâind după toată alergătura. Au fost foarte drăguți și mi-au oferit un pahar cu apă să mă răcoresc. Și apoi am început turul de forță. Le-am povestit frumos și pasionat despre tot ceea ce m-au întrebat. Le-am răspuns și la întrebarea cu vestiarul. Sunase puțin diferit aici dar era în același context. Ehehehe, românul este născut poet. Poezie au vrut, poezie le-am spus. Că alea, și celelalte, că eu, ca un super angajat de treabă ce sunt, intervin și discutăm cu toții despre ce necaz este vorba. Nu doar de dragul discuției, ci ca să reparăm toate neajunsurile și să îndreptăm situația. ( Vai, vai, dacă mă auzeați m-ați fi deochiat cu siguranță!) Și neapărat facem “report” la manager că doară de asta este el manager acolo să își bată capul cu ce necazuri sunt pe secție și să repare betesugurile oamenilor. Că poate sunt neajunsuri care pot fi ajustate, sau poate vor fi făcute plângeri la straturile superioare ale companiei. Etc, etc… Și cum băteam eu acolo apa în piuă, așa cum mă sfătuiseră colegii de la care home, văd pe cele doamne cum mă priveau pline de satisfacție. Ufff, pricepusem deci că eram pe valul cel bun. Și încurajată de very well-ul lor, am continuat plină de încredere discuția.

În acceași zi m-au sunat să îmi ofere condiționat jobul de Band 5 Staff Nurse. M-au felicitat pentru interviu. Au spus chiar că am impresionat. Aș, cred și eu, la cum de frumos le vorbisem. Știam deja nursingul pe de rost, plus politicile ce rulau pe metereze.

Dar revin la cuvântul condiționat. Angajarea depindea de trecerea unui test de calculare a medicație, de referințele de la actualul job și cele anterioare, și de cazier. La test am obținut 100% iar cazierul a fost în regulă. Referințele au fost trimise, deci mă pregăteam sufletește de noua aventură. Iar aventura a venit, dar cu o altă înfățișare. Un email primit de la managera secției mă anunța că oferta de job mi-a fost retrasă deoarece referințele mele “nu au trecut”. Cu un regret exprimat diplomatic, că deși aplicația și interviul au fost foarte puternice, referințele mele pur și simplu didn’t pass.

Politicos am mulțumit pentru email și am întrebat biroul personal ce anume nu a fost în regulă cu referințele. Mi s-a răspuns că referințele erau foarte bune doar că cea care a sosit din România nu a fost trimisă din email de serviciu. No, asta da problemă!!! Un fact pe care nu aveam cum să-l modific în nici un fel.

M-am simțit fără de nuanță… Fără de țară, de hotare. Fără de mine, cea așezată cuminte în tiparele existenței. Tipare care se revoltau și mă trimiteau aiurea. Erau deja multe întâmplări triste adunate în cele câteva luni. Aplicasem la peste 100 de joburi cred și obținusem doar 3 interviuri. Nu l-am mai pomenit pe primul, de la London Clinic, unde o doamnă din comisie efectiv se răstise la mine. Nu l-am mai pomenit pentru că acolo am buftit mai multe politici. Dar cu toate acestea, nu se justifica impolitețea dumneaei. Deci tot ca o hărțuire o numesc pentru memoriile mele.

Și totuși un glas de înger s-a așezat cuminte pe ochiul gândului și mi-a șoptit tremurat: totul se întâmplă cu un motiv. Am întors lăcrima și am rostogolit-o adânc peste suflet. Și mi-am plâns mie însămi neînțelegând motivele. Care motive? De ce oare? Pentru ce? Întrebări ce simțeam că nu își mai au rostul… Cum să le fi numit în aura nopții? Rasism? Hărțuire? Injustiție? Corectitudine politică?

Mi se spune mereu să nu iau nimic personal. Hmm, ciudată vorbă. Cum vine asta? Am întors pe toate fețele expresia. Se contrazice în nuanță. Dacă nu mie îmi este adresată înfrângerea, atunci cui? Nebănuite sunt căile politice… Cine să mai priceapă?

Ce am priceput însă eu din toate acestea este că suntem inevitabil cuprinși într-o forță pe piața muncii pe care nu o putem controla. Că depindem de șanse, de noroc, de oameni. De minute sau secunde de impuls. Că depindem de politici instituționale, corporative sau cu altă îmbrăcăminte. Politici să fie, zic. Că apoi toate acestea pot îmbrăca elegant o idee de rasism sau hărțuire, este altă parte. Parte, pe care, uneori o folosesc cu bucurie corporațiile. Un fel de diplomație politică. Totul este să nu cedăm. Depinde de mărimea visului și de etapele de viață în care le plasăm.

Acum, când privesc în urmă, și după alte convorbiri cu prieteni, cunoscuți, sau din ceea ce am citit în mediul online, aș putea spune chiar că sunt o norocoasă. Noroc care la momentele acelea mi s-a părut vitregit de toate forțele naturii.

La următoarea încercare am izbutit. Managera secției respective se mulțumise doar cu referințele din UK, care erau din email de serviciu. Aveam ceea ce conta mult pentru ei: experiență clinică. Deci, cum spuneam, depinde mult de oameni și conjunctură. Plus, urma să lucrez în cel mai elegant sector din Spitalul Universitar Nottingham. Deci se adeverea o dată în plus ceea îngerul îmi șoptise: totul se întâmplă cu un motiv.

 

 

 

 

Interviu

Telefonul sunase intermitent în ultimele zile, iar Emma, obosită de toate ofertele recrutatorilor, încetase a mai răspunde. Părea că tot universul conspiră cu vânzarea “nurselor”… “Avem o poziție extraordinară, fabuloasă, nemaintalnita, nemaiauzită, la un grozav…azil de bătrâni, iar tu ești exact persoana de care avem nevoie!”… Beep, beep, beep… La naiba cu toți idioții ăștia care nu au altă problemă decât să deranjeze oamenii. Se vând obiecte, se vând idei, se vând droguri, dar cel mai bine se vând nursele… Aș zice chiar că trăim într-o implozie fericită pe piața de “nurse”.  Nu contează cât de multe  lacrimi  trebuie spălate, important este că lacrimile  există, și încă fac  profit pentru cei întreprinzători. Iar “nursa” musai trebuie să dea cu semnătura de primire/ieșire așa încât orice  afacere din domeniu are nevoie de ea. Iar recrutatorii scormonesc orice bucățică de “indeed” ori alte bucățele în căutare de bbc, vorba  Dorei.  Și Emma își spune încă o dată cum  ar trebui interzis prin lege recrutatorilor să mai deranjeze nursele, că deja ce este prea mult, duce la exasperare… Și iar își promite că va anunța poliția… Și râde pe înfundate, de una singură,  gândindu-se cum o să sune plângerea ei.

În  amiaza acelei zile  telefonul sunase iar  de pe un număr “Privat”, intimitate pe care, de regulă,  Emma o respectă cu mult devotament, apăsând un sincer “Ignore”.  Că dacă este “privat”, privat să rămână… Și totuși, un gândăcel în creier o îndemnă să nu mai gâdile ignore-ul și să răspundă prompt. Și a făcut-o  cu multă politețe. Și bine  a făcut…în timp ce la capătul celălalt al firului o doamnă  se recomandă cu o voce hotărâtă ca fiind un pion important de la Home Office. Bucuroasă, Emma sare din amorțeala în care ațipise după tura de noapte și repede scapă un bucuros și voios  “Mulțumesc că ați sunat! Va așteptam de mult!”

Încălzită de surpriza binevenită și de bucuria momentului, Emma consimți cu sfințenie ca ceea ce va urma  să vorbească cu doamna, să fie considerat ca “interviu” pentru procesarea actelor. Trecuseră deja 3 luni de la depunerea actelor pentru reîntregirea familiei, iar emailurile din partea autorităților   “curgeau” doar printr-o întristată vale a unor “ne pare rău, dar dosarul dvoastra încă nu a reușit să fie procesat”, dosar care,  per lege, trebuia să fie completat în 15 zile lucrătoare.  Emma, optimistă cu toată suflarea ei, măsură în lacrimi dorul ăsta imens care răbufnea din toți porii, și acordă credit de bună credință bieților funcționari, care, nu-i așa, se luptau din răsputeri cu imensa cerere de tot soiul.

“Poate săptămâna viitoare vom avea răspunsul”… Și săptămânile curgeau îngreunate de așteptare, lacrimi, de dor, împinse de optimism…  Și  telefonul ăsta o trezise pe Emma din toate văile întristării și o urcă pe cerurile fericirii …  Iar pe când totul părea calm și liniștit, doamna se răsti: “Și ce dacă trăiești și muncești în UK?!   Trebuia să îți chemi soțul în România! Că doar ești cetățean român!”… Înmărmurită, Emma repetă încă o dată răspunsul autorităților românești. Ignorând tenta rasistă din izbucnirea doamnei de la Home Office, Emma continuă discuția puțin tulburată. Tulburare care se accentuă la auzul întrebării: “Copii vreți să faceți?”… Vrem, răspunse hotărâtă Emma, neînțelegând rostul întrebării.  Dar nemaiavând timp să se  întrebe de ideea  întrebării, primise o “palmă”  grosolană din partea doamnei:  “Dar tu nu mai poți face copii!” Ei na, că asta deja este prea mult!  Contrariată de obrăznicia femeii, Emma replică un   “asta rămâne de văzut”, “văzut”  pentru care reprezentanta Home Office-ului răcni un “Don’t think I am stupid!”

 

Nu știu cât au mai contat explicațiile politicoase ale Emmei, în discuția care a mai urmat. Interviul se încheiase cu o tentă răutăcioasă din partea doamnei. Acceași doamnă sunase și pe soțul Emmei în ora următoare.

Peste trei zile au primit raportul. Viza a fost respinsă. Doamna mințise cu o nerușinare imensă în ceea ce susținuse în raport. Știa că legea era de partea Emmei și că nu o putea respinge. Așa că a mințit în ceea ce privește interviul. Și a concluzionat după o logică stupidă. Emma răbufni în lacrimi, în timp ce imagini peculiare defilau în universul întristării. Cine a spus că lumea este dreaptă? Rasismul încă există, trăiește, respiră prin fiecare por. Rasismul și hărțuirea. Sunt aici, înfrățite și superb legalizate  chiar și de un Home Office. “Asta este jobul lor, așa fac ei” primi Emma ca îmbărbătare din partea prietenilor, prieteni care trecuseră și ei prin ghearele însângerate ale aceluiași călău.

 

Telefoanele au sunat și azi… Recrutatorii continuă să scormonească în căutare de “nurse”.  Emma răspunde parcă desprinsă dintr-o altă lume, înfășurată de gânduri și idei. Mimând politețea și căutând răspunsuri.  “Pentru România aveți joburi nemaipomenite, nemaiîntâlnite, fabuloase și nemaiauzite?”   Beep…beep…beep…  Recrutatorii trântesc  telefonul fără drept de apel… Cine și-ar mai bate capul cu întrebări fără răspuns?  Lacrimile sunt aici, în UK.  Fuga la aeroport este gură de oxigen… Acum…  Până ce ideile se mai coc nițel, în timp ce după colțurile realității, Rasismul râde cu gura până la urechi, cocoțat pe Brexitul care tocmai a confirmat o dată în plus, cât de puternic și de adevărat este.

 

IMG_4077[1]