Miercurea fără cuvinte și Brexito- mascarada

Ne-a amețit rău de tot noțiunea de Brexit. Un Brexit rupt din canoanele rasismului și uns cu idei abstracte despre cum ar fi o lume purificată de “străini” și idei de coabitare. Drept este că mi s-a spus rânjind la ușa blocului, chiar a doua zi după acea dată istorică: Îmi pare rău, drăguță, că va trebui  cât de curând să o ștergi către casă. Ei, nu știu cât de rău îi părea, chiar așa. ( No, am râs eu  putin sărat în sinea mea.)  Mi s-a spus de altfel într-un grup de handover: “La naiba ( traducere delicată!) cu toți străinii, că vin și ne iau joburile.” Am răspuns într-un picior de nedumirire: “Ba aferim, că nu-mi trebuie jobul tău! Eu am venit pentru jobul pentru care nu s-a găsit încă unul de al vostru.” Dar asta este deja altă poveste, cu drum lung de dus și întors.  Cu multă poveste de îmbibat și de stors.

Și normal că atunci când fețele lor îți sugerează zilnic că nu ești chiar deloc binevenit printre ei, începi să te simți oarecum deznădăjduit și neputincios. Și toate ideile acelea frumoase despre noblețe, prietenie, profesionalism, încep să aburească și devin încet, încet o mare abureală, în care doar capete de protocoale și politici instituționale te  mai feresc oleacă de ploaia torențială a unui rasism pierdut din lesă. Și frumos legalizat într-un Brexit cu ochi de călău.

Și totuși: societatea aceasta m-a primit în sânul sau, și îi sunt recunoscătoare.  Dincolo de privirile otrăvitoare ale unora, am găsit un mediu în care poți să te exprimi  liber, frumos și delicat, unde poți evolua cât de cât pe cont propriu ( sau pe barba mea, cum ar spune un cântec de al nostru), unde politețea în relațiile cu publicul este etichetă obligatorie.  Aici am găsit un sistem care m-a sprijinit cu mult mai mult decât a făcut-o  statul meu care mi-a refuzat până și cererea de recunoaștere a căsătoriei, și care mi-a cerut taxă la taxă pentru îndrăzneala mea de a iubi  pe mod asiatic.   Las la o parte ideea că și aici sistemele sunt găunoase, dar per ansamblu, protecția socială funcționează bine. Sau mai bine spus, încă funcționează.

Despre rasism putem vorbi mult și bine: este adânc înfipt peste tot. Iar noțiunea aceasta îmi amintește de primele zile de muncă la Dispensarul din Sântandrei, unde cineva venise anume să mă jignească și să îmi spună că nu sunt binevenită în comunitatea lor, pentru că eu sunt o “vinitură” și nu pot avea onoarea de a lucra pentru ei și că  un locatar al comunității ar fi trebuit să fie în locul meu.  Cu siguranță și voi găsiți în sertarele amintirilor exemple care mai de care de respingere în mediul social.  Desi nu vă recomand să călătoriți către ele. Mai bine lăsați-le îngropate în ignoranță.  Este mult mai trist însă când totul se amplifică și devine o epidemie de ură și batjocură. Și chiar mai grav, de violentă fizică.  O mascaradă.  Asa cum a devenit și “prețiosul” Brexit. O ușă către o eră a  urii și a terorii. Localnici contra “vinituri”, creștini contra musulmani, albi contra negrii, clasici contra moderni. Nu este bine, iar uneori simt cum teroarea ne răscolește zilele. Și ne jumuleste de tot ceea ce ani de progres social au încercat să zidească frumos în comportamentul uman.

Prinsă în cotidianul acesta pestriț deja, nu pot să nu observ însă anumite scene de obrăznicie. “Străini” care deranjează în mediul public, prin mojicie, vulgarism, violență. Și involuntar mă încearcă atunci un sentiment de empatie cu localnicii. Și cu respingerea lor. Poate că într-adevăr au avut destul, cum le place lor să spună. Iar înainte de a arunca banul, încerc să-i citesc și reversul.  Si atunci musai să mă rezum pentru mine la ideea cu “uscăturile” pământului. Așa cum le au, de altfel, și ei pe ale lor.

Stiam deja că una dintre “problemele” ridicate de Brexit a fost ajutorul social acordat străinilor care nu au muncit nici măcar o zi pentru statul lor. Iar aici le dau dreptate.  O miercuri care m-a târât în zona aceasta,  m-a lăsat mută într-un mare fel. Ajunsesem pe secție cu vreo 20 minute înainte de începerea turei. Era o zi ploioasă și îmi făcusem curaj să mă pornesc mai repede. Recepționista m-a întâmpinat cu un entuziasm  imens: se căuta un traducător de limba română. Intrase  toata ziua pe toate siturile specializate dar nu găsise, iar pacientul român avea nevoie disperată de unul. Bucuroasă să ajut, confirm pe repede înainte că pot traduce la nevoie.  In fine, ajungem și la episodul cu tradusul. Sar peste partea cu originea pacientului, care deși era cetățean  român, era de altă etnie, ca să nu se creadă că fac discriminări.  Ceea ce m-a lăsat perplexă a fost răspunsul lui la una dintre întrebările medicului. Acesta, dorind să afle mai multe despre condițiile anterioare de muncă, care ar fi putut contribui la apariția bolii, întreabă senin cu ce s-a ocupat dumnealui, ce a muncit. La care omul nostru și mai senin răspunde cu vehemență: “Eu nu am lucrat, doamnă! Toată viața eu nu am lucrat!” …. Phaiiiii, și eu cum să traduc asta??? Adică nu era vorba de traducerea în sine. Cum să traduc eu personalului medical care era prezent că domnul acesta nu a lucrat deloc toată viața lui? Că domnul acesta, după atitudinea afișată are o rupere de bășcălie pentru noțiunea de muncă, și că foarte bine că fraierii de englezoi plătesc moca banii  la ajutorul social ca să își poată el crește civilizat pruncii. Adică, noi ăștia de ne spetim și rupem oasele pentru un bănuț, suntem niște prostănaci. Luați de aici atitudine. Și cum să traduc eu bucata aceasta de “speech”? Că noi, românii, oricum suntem “iubiți” de mama focului prin toată Europa, darămite aici.  Iar în timp ce încercam să îmi aranjez cuminte traducerea, pământul mi se învârtea și credeam că o să intru în el cu rușine cu tot. Dar totuși, cu un zâmbet meschin în afară, sărat -amar și plâns în adâncul sufletului, am tradus că datorită copiilor a trebuit să fie mai mult “casnic” și să stea cu ei.

Că deh, era de acum și onoarea mea în joc, ca și națiune. Că înainte de toate, aici suntem un fel de ambasadori ai comunității din care venim. Iar aceasta se uită de prea multe ori.

Brexit, rasism, discriminare și alte noțiuni supărătoare devin tot mai adânc înrădăcinate în comportamentul de zi cu zi. Depinde însă de noi, cei mulți, să încercăm să aducem frumosul și lumina în preajma noastră. Depinde de noi să alegem bucuria împărtășirii dragostei și prieteniei în schimbul urii și dezbinării. Un șofer de taxi în Bristol, cetățean britanic îmi mărturisise cum din fragedă pruncie fusese învățat via școală și media, să urască străinii. Motivele erau multe și nejustificate. A trebuit să ajungă la maturitate și să realizeze cât de universală este dragostea, prețuirea, ura și îndobitocirea. Și că stă la îndemâna noastră să alegem dragostea. M-a impresionat sinceritatea lui. Sinceritate care poate că s-a deschis în fața amabilității mele pe care i-am acordat-o necondiționat.

Dar un episod precum cel descris înainte mă face de asemenea să mă gândesc la tabloul cu degetul oferit și luatul de mână întreagă. Și atunci mascarada iar  incepe să facă ochi gânditori în capul meu.  Cât se vrea a fi adevăr  si cât minciună în toată dezbinarea aceasta universală.  Si cât se dorește  a fi lumina lăsată să pătrundă într-o societate deja mult prea gârbovită de lipsuri.  Lumea este atât de simplă și de complicată totodată!

prietenie
Sursa foto: Google Imagini

Alegeți să fiți parte a iubirii chiar și atunci când rafale de ură bântuie nopțile întristării. Alegeți să fiți lumină acolo unde dezbinarea roade și rănește suflete. Alegeți să fiți mângâiere. Și poate că toate acestea vor conta cândva pe umărul umanității. O miercuri plină de lumină și bucurie oriunde v-ați afla!

500, Matematică și Prietenie

Îmi doream să scriu despre Prietenie, cu și fără garanția unui sfârșit  de rând, dar cu siguranța unui  inceput  zamislit  printre șoaptele timpului. Ați avut vreodată sentimentul acela că vreți să chemați timpul copilăriei să vă mângâie diminețile, că vreți să îmbrățișați toate amintirile frumoase și să le lipiți de suflet? Amintirile unor tovărășii inocente în care sufletele au devenit “frați de sânge” în timp ce umblau înfrățite în amiezile pline de lumină, în iernile înzăpezite ori prin ploaia  de râsete ale copilăriei? Dar când hoinăream hai hui cu mintea rătăcită printre secvențe atinse de magia trecerii timpului, realitatea mi-a pleznit plină de sarcasm toate rătăcirile. Copilăria s-a dus, amintirea s-a prăfuit și oricât am încercat să șterg pulberea  ce se adunase peste timpul scurs,  orizontul nu mai corespundea traseului de altădată. Am întrebat minutele și oamenii, dar  ei  nu mai știau  sa îmi arate cărarea către magia din alte basme.  O ușă mare se trântise greoaie peste emoțiile timpului. Am bătut  pret de câteva speranțe împletite cu zâmbetele inocenței. Am bătut…  dar degetele mi s-au transformat în durere spălată printre lacrimi. Timpul nu mai este același.  Ne  rânjeste acum  dintr-o oglindă distorsionată, care ne spune cum ideile ne-au devoalat în diferite unghiuri.  Cu mult timp în urmă cineva îmi jumulise Prietenia.  De  pe o piatră a superiorității poruncise timpului să încătușeze bucuria zâmbetului, pentru că dintr-o dată nu se mai cuvenea să mi-l acorde. Statutul social nu mai permitea probabil să “se compromită” într-o Prietenie inadecvată.

Rămăsesem mult în urmă, probabil. Un probabil pe care mi l-au probat pe șirul timpului oamenii. În timp ce ușa se lovea tot mai dur de un zid al neîncăperii. Am rămas preț de  cativa ani captivă într-un grilaj al neputinței.  Tot mai multe suflete  si minute s-au pierdut tot mai departe, s-au pierdut de magia emoției.  A fost un foc năvalnic peste realitatea gândurilor, a fost furtună în noaptea adâncă, peste valea morții.  Cateva mâini m-au cuprins totuși, erau puține, dar au fost așa de pline de forță, încât  mi-au împuternicit speranța.  Mi-au readus încrederea în puterea înfrățirii.  Acelor mâini doresc să le mulțumesc.  Prieteni care nu au considerat  piatra când mi-au atins sufletul. Prieteni care îmi vorbeau aceeași limbă înțeleasă de cămăruțele adânci ale copilăriei. În care ne legănasem  cu visele și împletisem  ideile cu inocență.

Îmi doream să scriu despre Prietenie. Cu garanția unor sfârșituri de timp sfâșiate de pietrele societății.  Dar cu siguranța unor începuturi noi, în care copilul se îmbrățișează cu maturitatea în timp ce încă își caută magia basmelor de altădată.  Si zâmbește plin de candoare  amintirii.

Îmi doream să scriu despre Prietenie.  Prietenia cu Speranța și Zâmbetul. Pe care le-am legat într-un algoritm al vieții. O matematică simplă care a respectat ecuația.  Asa cum o făcuse în copilărie.  Fara complexe de superioritate.  Cu Speranța că rezolvarea se împlinește, în timp ce darul universului zâmbește fără să se compromită.

 

S-au “împlinit” azi 500 de pași pe cărarea blogului. O cărare pe care am pornit timid atunci când mă ascundeam după pietrele ce mi le aruncase realitatea.  O cărare pe care îmi doream să scriu despre Prietenie.  Cu începutul unui gând care îmi șoptise  că totul este relativ. Prinsă în ecuații de viață dreaptă într-o lume strâmbă. Sau viceversa. Așa  cum se pliază ideea pe realitatea timpului.  Dar cu Speranța și Zâmbetul lipite de suflet.

 

IMG_3533[2]

 

post-milestone-500-2x