Am privit timid universul

Am privit timid universul-
Era trist desenat  pe-un descânt
Cu umbre adânci lăcrimând peste vânt
Și ploi înnoptate din hăuri curgând.

 

Am privit timid universul-
Un foc de dorințe în straniu veșmânt,
O doină  ce tainic plângea prin cuvânt
Cu ochii de veghe răsfrânți peste gând.

 

Am privit timid universul-
O lume pitită-ntre zile și ploi
Cătând întâlnirea cu timpul de-apoi
În valsul speranței dansând pașii goi.

 

M-a privit curios universul-
Eram doar un fulg rătăcit printr-un gând
Cu multe-ntrebari după mine trăgând
Prin geana dorinței visând la cuvânt.

 

E noapte adâncă și sper într-un gând
Luceferi să-mi fie lumină și-apoi
Să-mi simt universul prin pașii mei moi
În dansul frenetic al sinelui cânt.

@Simona Prilogan – August, 2017

 

Water-Shimmer-72dpi
Sursa foto: Google Imagini

 

 

Binar

Clădesc din panza aurorii
Un metafizic curcubeu
Să-mi fiu stăpân în propriul eu
Şi zbaterea s-o simt mereu
Sub flacăra mirării.

Idei binare să combin
Când lupt sub flori de trandafiri
Cu gheara rece din priviri;
Iar tot zâmbind unei simţiri
Rupestru să suspin.

Lumina vrând ocol să-mi dea,
Îmi duc din greu războiul;
Dar văd pe chip noroiul
Şi-n inimă-mi simt sloiul
Singurătăţii ce mă vrea.

Şi-n toate astea îmi adun
Un strop de fericire
Ce-o izvoresc din mine
S-o am aici de rău şi bine:
O perlă-ntr-un cătun.

binar
Sursa: Webcultura 

 

Speranță

Vremea de răsfăț mă leagă de-un vis
Vremea de cântec îmi șuieră-n geam
Dar plânge prezentul de dor prea mult nins
Și-mi arde vremelnic putința ce-o am.

Timpul mai cântă prin turle, doinind
Iar negura nopții dansează vioi
Pe șira spinării și-nvăluie-n gând
Poveste și lacrimi, și dorul din noi.

Cu mările largi pornesc în abis
Să-mi caut prea rostul rostirii și-apoi
Să-mi dărui luminii voința din vis
Când ceru-nmulteste speranța cu doi.

speranta
Sursa: Webcultura

 

Căldura de Acasă

Deși alergarea între aeroport, trezorerie, consulat, poșta română, Gara de Nord, Grozăvești, Piața Iancului, Piața Unirii, și alte piețe cărora le-am pierdut numele și numărul, a fost una “maratonică”, dar de bun augur, am lăsat Soarele să îmi încălzească sufletul. Să îmi încălzească gândul până în cele mai adânci cămăruțe. Ce mult i-am simțit lipsa. Ce mult îmi lipsise Lumina. Lumina aceea adevărată. Lumina și Soarele de Acasă.

Cum aterizasem la București în dimineața aceleiași zile, știam la ce mă întorc. Înainte de îmbarcare, dau fuguța la toaletă să schimb fața de caniculă, cu cea de …frig, că nu aș putea spune de iarnă, în condițiile în care zburam tot în Europa și nu pe altă emisferă. Și cu jerseul meu preferat, agățat de braț, nu a fost mult să atrag priviri hazlii. Și cu toate acestea, am dârdâit olecuță în timp ce moțaiam fericită pe scaunul avionului, prinsă de toropeală.

Ajunsă în Londra cu noaptea în cap, fug să prind autocarul. Călătoria continuă… Încă 5 ore… Dârdâiala continuă…

Să fi trecut vreo oră de mers, când la un moment dat, în mijlocul unui nicăieri, cineva face disperat semn către șofer să oprească. Cumsecade, omul oprește mașinăria într-un pustiu negru de noapte adâncă și plin de îngrijorare, întreabă cu ce poate ajuta. O voce sugrumată întreabă dacă se poate urca în autocar, și că nu știe sigur încotro ar trebui să o ia, dar că fiind noapte, este mai sigur să ajungă măcar într-o autogară. Plin de compasiune, șoferul acceptă și o doamnă mărunțică urcă trăgând după ea o legătură de bagaje dezordonate.

Nu știu ce impuls m-a făcut să acționez rapid și am invitat-o pe noua călătoare să ia loc lângă mine. Poate că ideea unei călduri prietenești m-a învăluit în dârdâiala mea care devenise de acum tot mai supărătoare. Femeia a luat loc și m-a privit straniu în timp ce fața-mi congestionată de frig a făcut-o să exclame puternic a mirare! Și a scos rapid, ca într-un ochi de magie, o pătură groasă și m-a acoperit plină de afecțiune. Fato, tu ai înghețat rău de tot! Până să îmi șterg lacrimile din colțurile ochilor, mă simțisem deja învăluită de căldura binefăcătoare a unei dragoste universale. Greu de explicat… Divin de simțit!

I-am luat palmele în palmele mele și printre picături de stele care învăluiau noaptea, i-am mulțumit din tot sufletul, asigurând-o că o voi purta în rugăciunile mele. Într-un zâmbet larg plin de frumusețe și lumină, doamna m-a îmbrățișat prelung. I-am simțit sufletul atât de cald… Căldură care ne-a îmbiat într-o senină și calmă conversație… Și în următoarele minute, ne simțeam așa de bine, de parcă am fi fost cele mai bune prietene de când lumea și pământul.

Urma să cobor la Nottingham, și să las în urmă frumusețea unei nopți. Frumusețea unei conversații cu o străină care ceruse ajutorul dintr-un nicăieri. Timid, am întrebat încotro o vor mâna pașii. “Vezi tu, noaptea aceasta este magică pentru mine. Acum știu că mă voi opri în Derby.” Am întrebat-o dacă aș putea ajuta-o cu ceva. M-a privit plină de lumină și mi-a surâs grațios: “Deja m-ai ajutat!” I-am lăsat numărul de telefon și am rugat-o să mă anunțe cum decurg lucrurile, în timp ce în minte îmi rula la nesfârșit vocea aceea sugrumată care cerea șoferului să o ducă măcar într-o autogară.

Ziua de azi a trecut cu somn și frământare. Somnul care mă învăluise prietenos și frământarea gândului care mă proiecta în timp înapoi în noapte. Un firicel de liniște încerca să se strecoare timid peste tot stresul în care mă fierbeam. Și liniștea s-a făcut regină peste seara care cobora hotărâtă peste oraș. Un mesaj pe telefon mi-a readus Lumina. Și Căldura. Și Soarele. Acelea pe care deși dârdâim, le purtăm în cămăruțele cele mai adânci ale Sufletului.

“Draga mea, exact acum 10 ani, fiica mea trecea în lumea cea fără necuvinte, lăsându-mă prizonieră într-o durere adâncă, căutând în fiecare zi răspunsuri la întrebări fără început și sfârșit. Căutând semne în fiecare adiere de gând, în fiecare strop de ploaie, în fiecare ochi de lumină. Învinsă de neputință, hotărâsem ca azi să zbor către lumea ei. Nu știam exact de unde să fac îmbarcarea. Azi am înțeles cât de greșit privisem lucrurile. Mulțumesc cerului că te-a adus în calea mea. Îți mulțumesc că mi-ai adus Lumina și Căldura de Acasă. Trecuseră 10 ani de când nu le mai simțisem.”

Simțeam cum pământul se învârtește sub picioare, prinsă brusc într-un amalgan de sentimente. Am privit cu gândul la noaptea din urmă. Nimic nu ar fi trădat tristețea zbuciumată a femeii. Prinse într-o conversație relaxată, râseserăm pline de poftă de viață, glazurând întâmplări reale cu un fabulos simț al umorului. Povestisem cum Soarele ne încălzea și cum în tot amalganul de probleme care mă cotropiseră, l-am lăsat să îmi aducă Căldură de Acasă.

acasa
Sursa foto: Webcultura 

Text reeditat si publicat pe Webcultura 

Ceva Românesc III

Nottingham,  1 Decembrie 2016

Se ia dorul, încet, să nu-l doară, se cuprinde în brațele timpului;  se reazămă sufletul pe un ochi catifelat de stea. Se așează dorul în palmele Universului, în dansul precipitat al timpului. Îmbrățișare caldă între stele arzătoare și licăriri de secunde. Îmbrățișare caldă între chemări telurice, frânturi de gânduri rupte între drumuri nesfârșite.  Oameni și lumini, trenuri, gări, aeroporturi, aterizări și decolări. Se ciocnesc de valurile realității, se sparg în mii de frânturi. Rămân aceeași oameni.  Doar luminile roiesc în timpuri peculiare, și răsfrânge dorul în umbre întunecoase,  târându-l între trenuri și gări, aeroporturi, aterizări și decolări. 

  Se ia dorul, încet, să nu-l doară. Se așează zâmbetul lângă ochiul de stea, se picură magia momentului, se încălzește la flacăra optimismului, și se îmbrățișează dorul, strâns, să poată să își verse lacrima pe umărul timpului. Lacrima nopții adânci a înstrăinării, lacrima întristării, lacrima vântului rătăcit între galaxii.   

Se ia dorul, încet, să nu-l doară.   Se alină cu mângâierile zâmbetelor noastre.  Zâmbete presărate zilnic în inboxuri, între secundele alergării cotidiene sau între duminici în familie. Noua  familie universală, cu frânturi de grai românesc, cu “bune dimineți” și inserări cu “noapte bună”. Se ia dorul, și se face buchet de gânduri. Și se dansează în pereche cu timpul.  Valsul teluric… Un,doi, trei… un, doi, trei… Un dor, doi ochi triști în noapte și trei speranțe înfofolite în gânduri de lumină. Lumina care aduce forța. Forța care împinge pașii.

La mulți ani, România! La mulți ani, români, oriunde v-ați afla. Oriunde pașii au găsit forța și lumina.   Se ia dorul și se luminează cu speranța gândurilor! Se alină cu îmbrățișarea ploilor de stele.  Stele ce încă poartă visele în ele.  

 

 

 

 

 

 

 

la-multi-ani-romania2

Căldura de Acasă

13647228_208094866258584_1161024992_o

IMG_4202[1]

Deși alergarea între aeroport, trezorerie, consulat, poșta română, Gara de Nord, Grozăvești, Piața Iancului, Piața Unirii, și alte piețe cărora le-am pierdut numele și numărul, a fost una “maratonică”, dar de bun augur, am lăsat Soarele să îmi încălzească sufletul. Să îmi încălzească gândul până în cele mai adânci cămăruțe. Ce mult i-am simțit lipsa. Ce mult îmi lipsise Lumina. Lumina aceea adevărată. Lumina și Soarele de Acasă.

Cum aterizasem la București în dimineața aceleiași zile, știam la ce mă întorc. Înainte de îmbarcare, dau fuguța la toaletă să schimb fața de caniculă, cu cea de …frig, că nu aș putea spune de iarnă, în condițiile în care zburam tot în Europa și nu pe altă emisferă. Și cu jerseul meu preferat, agățat de braț, nu a fost mult să atrag priviri hazlii. Și cu toate acestea, am dârdâit olecuță în timp ce moțaiam fericită pe scaunul avionului, prinsă de toropeală.

Ajunsă în Londra cu noaptea în cap, fug să prind autocarul. Călătoria continuă… Încă 5 ore… Dârdâiala continuă…

Să fi trecut vreo oră de mers, când la un moment dat, în mijlocul unui nicăieri, cineva face disperat semn către șofer să oprească. Cumsecade, omul oprește mașinăria într-un pustiu negru de noapte adâncă și plin de îngrijorare, întreabă cu ce poate ajuta. O voce sugrumată întreabă dacă se poate urca în autocar, și că nu știe sigur încotro ar trebui să o ia, dar că fiind noapte, este mai sigur să ajungă măcar într-o autogară. Plin de compasiune, șoferul acceptă și o doamnă mărunțică urcă trăgând după ea o legătură de bagaje dezordonate.

Nu știu ce impuls m-a făcut să acționez rapid și am invitat-o pe noua călătoare să ia loc lângă mine. Poate că ideea unei călduri prietenești m-a învăluit în dârdâiala mea care devenise de acum tot mai supărătoare. Femeia a luat loc și m-a privit straniu în timp ce fața-mi congestionată de frig a făcut-o să exclame puternic a mirare! Și a scos rapid, ca într-un ochi de magie, o pătură groasă și m-a acoperit plină de afecțiune. Fato, tu ai înghețat rău de tot! Până să îmi șterg lacrimile din colțurile ochilor, mă simțisem deja învăluită de căldura binefăcătoare a unei dragoste universale. Greu de explicat… Divin de simțit!

I-am luat palmele în palmele mele și printre picături de stele care învăluiau noaptea, i-am mulțumit din tot sufletul, asigurând-o că o voi purta în rugăciunile mele. Într-un zâmbet larg plin de frumusețe și lumină, doamna m-a îmbrățișat prelung. I-am simțit sufletul atât de cald… Căldură care ne-a îmbiat într-o senină și calmă conversație… Și în următoarele minute, ne simțeam așa de bine, de parcă am fi fost cele mai bune prietene de când lumea și pământul.

Urma să cobor la Nottingham, și să las în urmă frumusețea unei nopți. Frumusețea unei conversații cu o străină care ceruse ajutorul dintr-un nicăieri. Timid, am întrebat încotro o vor mâna pașii. “Vezi tu, noaptea aceasta este magică pentru mine. Acum știu că mă voi opri în Derby.” Am întrebat-o dacă aș putea ajuta-o cu ceva. M-a privit plină de lumină și mi-a surâs grațios: “Deja m-ai ajutat!” I-am lăsat numărul de telefon și am rugat-o să mă anunțe cum decurg lucrurile, în timp ce în minte îmi rula la nesfârșit vocea aceea sugrumată care cerea șoferului să o ducă măcar într-o autogară.

Ziua de azi a trecut cu somn și frământare. Somnul care mă învăluise prietenos și frământarea gândului care mă proiecta în timp înapoi în noapte. Un firicel de liniște încerca să se strecoare timid peste tot stresul în care mă fierbeam. Și liniștea s-a făcut regină peste seara care cobora hotărâtă peste oraș. Un mesaj pe telefon mi-a readus Lumina. Și Căldura. Și Soarele. Acelea pe care deși dârdâim, le purtăm în cămăruțele cele mai adânci ale Sufletului.

“Draga mea, exact acum 10 ani, fiica mea trecea în lumea cea fără necuvinte, lăsându-mă prizonieră într-o durere adâncă, căutând în fiecare zi răspunsuri la întrebări fără început și sfârșit. Căutând semne în fiecare adiere de gând, în fiecare strop de ploaie, în fiecare ochi de lumină. Învinsă de neputință, hotărâsem ca azi să zbor către lumea ei. Nu știam exact de unde să fac îmbarcarea. Azi am înțeles cât de greșit privisem lucrurile. Mulțumesc cerului că te-a adus în calea mea. Îți mulțumesc că mi-ai adus Lumina și Căldura de Acasă. Trecuseră 10 ani de când nu le mai simțisem.”

Simțeam cum pământul se învârtește sub picioare, prinsă brusc într-un amalgan de sentimente. Am privit cu gândul la noaptea din urmă. Nimic nu ar fi trădat tristețea zbuciumată a femeii. Prinse într-o conversație relaxată, râseserăm pline de poftă de viață, glazurând întâmplări reale cu un fabulos simț al umorului. Povestisem cum Soarele ne încălzea și cum în tot amalganul de probleme care mă cotropiseră, l-am lăsat să îmi aducă Căldură de Acasă.

 

13020567_143721436029261_1889156734_n

…e “windy” azi

…e “windy” si fac frumos o scuza: Azi este fara palarii…fara diacritice corect randuite care sa imi ajute scrisul. Azi  sunt inca “out of net” si ma rezum la a folosi doar telefonul. Ah, ce lucru bun este si netul de pe mobil cand totul arde in suflet si comunicarea cu lumea reala de Acasa este oxigen… Si no, fie-mi iertata grafica postarii…

.. se amesteca buchete de idei in tot universul meu… Ramane insa ceasul realitatii care suna atat de crud in diminetile reci si imi aminteste ca musai trebuie sa prind bus-ul 89 repejor taman in timp pentru handover.

..acum cand tocmai modelam niscaiva vise frumoase…spal ochii somnorosi cu apa vietii si dau fuga in ogor cu speranta ca visele vor continua…si printre charturi cu medicatie ma trezesc rostind vorbe luminoase si prind o clipa bucuria unui suras…este cel mai frumos cadou pe azi…sclipirea aceea a unui vis parca reintors la viata…si zambetul unui suflet incercat care vorbeste vorbe nevorbite…o lume intreaga se intinde

intre clipele noastre. Oameni si suflete… Zambete si lacrimi… Dureri si bucurii… O viata dincolo de limite si prejudecati.

Povestile sunt de multe feluri si mai mereu triste…adesea se strecoara cate o luminita de umor…hazul acela senin care izbucneste ca o lava fierbinte din adancurile macinate ale existentei. Suportul care echilibreaza infrigurarea realitatii… Vorbim mai mereu despre dorinte. Despre cele pentru ziua de azi. Despre cele pentru viitor. Universul este miscat de vointa. A vrea. A spera. A fi…

…Ochii plansi ai mamei care mai spera la o zi  fara dureri pentru pruncul ei.

…Tanarul care isi asigura sotia ca in scurt timp va fi acasa… Si lacrima-i mangaie gingasia cuvintelor rostite atat de cald…in timp ce trupu-i este ros de necrutatoare metastaze…

…este multa poveste de viata in jur cu lacrimi si bucurii… Povesti tesute in timp. Cu amintiri pe care timpul le-a facut din ce in ce mai pline de farmec…e “windy” azi…si tacerea se strecoara printre zambete si vise. Si zborul vantului mai prinde contur in lumea imaginatiei..acolo unde toate durerile sfarsesc si …fericirea danseaza pe bulgarii de aur ai sperantei…