Am privit timid universul

11999883_10203954481297185_1381560639_n

Am privit timid universul-
Era trist desenat  pe-un descânt
Cu umbre adânci lăcrimând peste vânt
Și ploi înnoptate din hăuri curgând.

 

Am privit timid universul-
Un foc de dorințe în straniu veșmânt,
O doină  ce tainic plângea prin cuvânt
Cu ochii de veghe răsfrânți peste gând.

 

Am privit timid universul-
O lume pitită-ntre zile și ploi
Cătând întâlnirea cu timpul de-apoi
În valsul speranței dansând pașii goi.

 

M-a privit curios universul-
Eram doar un fulg rătăcit printr-un gând
Cu multe-ntrebari după mine trăgând
Prin geana dorinței visând la cuvânt.

 

E noapte adâncă și sper într-un gând
Luceferi să-mi fie lumină și-apoi
Să-mi simt universul prin pașii mei moi
În dansul frenetic al sinelui cânt.

@Simona Prilogan – August, 2017

 

Water-Shimmer-72dpi
Sursa foto: Google Imagini

 

 

Rugăciune

Şi florile stau îngemănate
Alături unite, cu faţa spre soare.
Se-apleacă uşor: divină-nchinare.
Respiră profund din aerul vieţii…
Din timpuri trecute cântat-au poeţii
Magia şi şarmul ce le străbate
Cu harul pe toate.

Şi pasărea mică ce-şi flutură zborul
Gingaşă se-apleacă în semn de-nchinare,
Un dans care prinde şi flutur şi floare.
Respiră cu dor din văzduhuri înalte,
E totul al ei: aproape, departe…
Şi cerul întreg i-a dat Creatorul,
Şi cântul şi zborul.

Tu vrei să trăieşti şi aevea îţi place
Să simţi cum prin vene pulsează voinţa.
Când graba şi stresul înving neştiinţa,
Tu toate le ştii şi-ţi pare că-i bine,
Şi-o lume întreagă se simte ca tine,
Dar totuşi se zbate şi nu are pace
Şi nu ai ce-i face.

Dar turma cea mică şi blândă măsoară
În trepte de aur Iubirea divină
Şi plânge în taină-a pământului vină.
Când oamenii uită cum se respiră
Credinţa, nobleţea şi-adevărul îi miră.
Când lasă în suflet tandreţea să doară
Şi viaţa să moară.

M-aplec înaintea Celui ce poate
Din viaţă să-mi facă un rai pe pământ,
Să-i las la picioare şi lacrimi şi gând,
Şi durere şi patimi, să le-aline pe toate.
Cu-adevărul să pătrund infinitul departe
Dincolo de moarte.

Să fiu ca şi valul ce-n marea albastră
Cu spume lucii adânc se închină
În vastul şi tainicul dor de lumină,
Ce-ascunde din timpuri adunate, străbune
Poveştile vieţii şi triste din lume.
Dar cu-atâta povară pe o Terră sihastră
Se-nchină măiastră.

Luceferii cântă cu astrele-n ceruri
Adâncă, solemnă psaltire ce-o-nchină
Acelui ce parte le-a dat din Lumină.
Iar îngerii-n robe de pură culoare
Alături de lună şi stele şi soare
Înalţă în sfintele, tainice coruri
O rugă de-a pururi.

rugaciune
Sursa:   Webcultura 

 

În dans cu copilăria

Deși anii au trecut cernând nostalgie, copilul din mine vorbește  azi iar.   Țin minte că eram încă în primele zile de școală. Clasa I-a A, Școala Generală Nr 1, Hunedoara. Pe atunci așa erau denumite școlile. Nu țin minte să fi avut atașată altă denumire. Azi nu se mai numește nicicum. Nu mai există. S-a pierdut ca și entitate undeva în istorie, o dată cu copilăria noastră. Trăiește și respiră doar prin amintirile noastre dragi. Atât de dragi unele. Și poate prin cerneala care încă acoperă câteva certificate de absolvire. Ca o documentare a existenței pentru generațiile următoare. Sau doar ca o poveste spusă din gură în gură de mulți dintre noi care între timp am devenit părinți sau chiar bunici.

A intrat în clasă cu un zâmbet frumos și senin. Ca o zi de primăvară. Deși eram încă într-un septembrie luminos cu ploi de frunze în dansul vântului. Cu frunze ce ne băteau uneori în geamurile clasei și ne înseninau cele patru ore ale dimineții. S-a uitat peste clasă: tu, și tu, și tu, și tu… A numit câteva fetițe. Le-a invitat să vina la ora 5 în aceeași sală de clasă. Pentru o surpriză.  Nu am fost nominalizată printre fetițe. Tristă, am întrebat-o pe tovarășa învățătoare dacă ar fi voie să merg și eu. Desigur, mi-a răspuns aceasta apoi a adăugat: Toate fetițele  sunt binevenite!

Bucuroase , dar mai cu seamă curioase, un grup de fetițe năstrușnice, proaspete școlărite, așteptam la ora 5 după amiază,  nerăbdătoare, să vedem despre ce va fi vorba. Domnișoara a reapărut și ne-a salutat cu delicatețea și grația dansului. Și pe un ton jovial ne-a invitat la…dans. Da, exact. Ne-a pus o casetă cu melodii ritmate și ne-a invitat să dansăm așa cum știm noi. Să ne fâțâim, mai pe vorba mea. Ne-am fâțâit noi ce ne-am fâțâit, ca o  joacă  a copilăriei. Apoi după o vreme, domnișoara a decis: tu, și tu, și tu, dacă doriți, sunteți invitate să faceți parte din grupa de dans modern a școlii. Am fost nominalizată printre fete! Ura!!! Trăiam unul dintre cele mai mărețe momente de fericire ale vieții mele.  Al celor 7 ani de viață. Până atunci.

Începând de a doua zi, eram prinsă în iureșul “repetițiilor”. Eram așa de bucuroasă în interiorul copilăriei mele.  Zilele ce au urmat m-au învățat așa de multe lecții delicate. Mi-au sădit așa de multe cărămizi pe fundația încrederii.  Se spune că un pedagog excelent este cel ce ține audiența trează doar prin naturalețea actului predării.  “Tovarășa instructoare” a făcut mai mult. A reușit nu doar să ne “predea” tehnica dansului, să ne învețe cum să urmărim cu privirea colțul în care vrem să ajungem prin piruiete. Să țintim cu gândul punctul  final. Să ne concentrăm pe ceea ce ne dorim să realizăm.  Ne-a învățat nu doar despre grația mișcării. Mai presus de toate, NE-A IUBIT.  Ne-a îndrăgit ca pe propriii copii, ne-a răsfățat prin gesturi pline de noblețe, ca o mamă protectoare.  Ne-a urcat pe scenă și ne-a dat drumul să “zburăm”. Ne-a insuflat încrederea că orice se poate. Ne-a arătat că putem construi ceva frumos. Și important. Era, dacă vreți, nu doar un act de iubire. A fost și un act de curaj. Un curaj asumat, pornit dintr-o pasiune. Aceea a dansului.  A dansului care spărgea orice barieră culturală, orice prejudecată. Era o iubire pentru grație, frumusețe, eleganță, noblețe.    Ne-a cusut cu propriile mâini costumele, petrecând nopți de nesomn, doar ca noi, fetițele ei, să fim frumoase și pline de eleganță pe scenă. Eram la începutul anilor ’80,  ani măcinați de comunism. Ce știam noi, copii fiind, de toate acestea.  Era o vreme în care era foarte greu să găsești costume adecvate. Fie că am fost “păpușele” sau “rățuște”, sau dansam cu ploaia, am strălucit prin eleganță și modernism. Pentru că ea a pus pasiune și iubire în  educația noastră.

Revin la importanța pedagogului ca și mentor. Sunt așa de mulți oameni care mi-au influențat pe parcursul vieții atitudinea. Fie pentru o vreme, pentru o etapă, în care eram la o anumită înțelegere, ori fie pentru un drum mai lung. Tulica, “tovarășa noastră instructoare”, mi-a pavat în suflet un drum întreg de bucurii, încredere, forță. M-a învățat să iubesc nu doar dansul, dar și ceea ce încercam să exprimăm prin el. Mi-a colorat copilăria cu bucuria încrederii, cu forța atitudinii.

Într-o duminică dimineață, m-am trezit cu o febră de 40 grade. Cumplit, foarte cumplit pentru mine. Am sărit tristă din pat și mi-am anunțat părinții că orice ar fi, eu musai trebuie să ajung în ziua aceea la spectacol. Eram “piesă” importantă din dans și fără mine, ar fi arătat dânsul ciuntit. Așa gândeam eu. Nu au contat nici sfaturile medicului de gardă ori asistentelor din serviciul de urgență unde ai mei mă duseseră în grabă. Cineva m-a întrebat de ce sunt așa de încăpățânată. Nu eram încăpățânată. Era iubirea mea pentru ceea ce făceam. Eram implicată într-un proces fabulos. Era vorba despre o desfășurare de forțe iar eu eram parte din context. Era ceva pentru care trebuia să lupt, să mă zbat. Nu aveam voie să cedez. Azi poate pare pueril, dar pentru copilul de atunci din mine a fost o zbatere profundă. Într-un final, au cedat și am dansat în spectacol. Ca prin minune, febra dispăruse iar eu radiam a fericire. Nu știu ce s-a întâmplat după spectacol. Nu mai rețin. Bifasem spectacolul iar eu eram așa de împlinită!

Multe alte spectacole au urmat. Le pierdusem numarul. Dar nu le pierdusem scânteia bucuriei.  Mirajul scenei.  Ritmul muzicii. Aplauzele și emotiile pozitive.

Sunt etape ale copilăriei pline de emoții, bucurii  ori lacrimi. Etape în care avem nevoie de cei maturi să ne fie alături și să ne arate drumul către Lumină. Sau aș spune, să ne înțeleagă ca vrem să alergăm către Lumină. De cele mai multe ori,  ca și copii, vedem cu inima lumina dar avem nevoie de cineva să ne țină de mână și  să ne îndrume pașii. De cineva care să ne iubească. Pentru că, înainte de toate, copiii au nevoie de dragoste. Au nevoie de înțelegere, de deschidere. Acasă, prin părinți, dar și la școală, prin educatori.  Iar Tulica, înainte de dans, ne-a iubit, ne-a înțeles, ne-a mângâiat copilăria!

16473571_1447463448610722_3625276595933552471_n16507832_325944294473640_6954977115083372938_n16708763_980903225386903_3093667225531964618_n16602847_1453540554669678_2743920578693876789_n16711867_1453541524669581_8247506709961297868_n16711476_1453548741335526_4496496564769450055_n16711588_1453568724666861_2017025544783878378_n16730269_1457355624288171_3557917121856591696_n16730350_1453540558003011_145501886973222328_n16730426_1453545724669161_6556968381228114773_n16831153_1462049853818748_1214174611601423347_n16730671_1454517971238603_5738033225767613755_n16730637_1453565424667191_64465347287284532_n16832138_163505617491116_3383961933751332288_n17553983_1498611336829266_8587466101623689506_n

18274851_1547861811904218_3895379665128349494_n
Pozele sunt din arhiva personala a profesoarei de dans, Tulica noastra cea iubita.

Copiii poate nu își vor aminti ce marcă de jucării au avut, dar își vor aminti cu siguranță de cei ce le-au înseninat momentele în dansul cu copilăria.   Amintiri prețioase care  vor consolida drumul oricărui început. Un început în  orice etapă a vieții ar fi el.