Rebel plimbam

 

rebel
Sursa: Webcultura

Mulţumesc, Webcultura, pentru publicare!

 

Rebel plimbam azi steaua mea
Spre un refugiu, ca să poată
Să-mi strălucească-n nopţi cu nea
Când doar nimicul o să-ncapă.

Rebel plimbam convingerea
Că doar sublimul mi-a rămas
Să-l leg de suflet dor de stea
Să-l am de trudă şi popas.

Rebel plimbam din lumea ta
Trecut, prezent şi tot ce visul
Îmi dăruise şi-mi cerea
Să-mi spăl în zâmbete prea plânsul.

Rebel plimbam azi gândul…şi
Sclipirea unei clipe-mi spuse
Că-n mine zace tot ce-aş fi
Scornind prin galaxii ascunse.

Că-n mine izvorăsc lumini,
Şi lumi aprinse de voinţă,
Şi ochi de curcubeu, şi spini,
Iar cerul e-n a mea fiinţă.

507001cuicui

Mă agăţi

Mă agăţi singuratic de o umbră în van,
Mă agăţi câteodată de iluzia ta.
Mă trezeşti amintindu-mi că mai trece un an
Iar din mine doar eu mai sunt cel ce mă vrea.

Răzbunat îmi răspunde din trecut uneori
Sentimentul că zborul s-a frânt fără timp…
Sau pierdut-am orbit de lumina din zori
Idealul spre care naiv am pornit.

Mă trezeşti revoltat de atâtea tăceri,
Mă agăţi de o barcă ce nu o cunosc,
Fără crez, fără taina din iubirea de ieri,
Nevoit din nimic a-mi zidi noul rost.

Peste ani, după trudă, după jalnic război,
Voi putea oare-aţi spune mulţumirea ce-o port?
Când din barcă doar tu şi cu mine, în doi,
Vom învinge sau nu ori nimicul, ori tot.

ma-agati
Source: Webcultura 

Ochiuri de stele

Luminile orașului s-au aprins deja demult. Ochiuri de stele se cuibăresc printre oameni. Oameni grăbiți, pierduți printre gânduri. Măsurându-și fiecare bucățică de destin risipit printre orele serii.

Jean Paul se contopește cu mulțimea și încearcă să își adune ultimele provizii pentru noaptea ce pare că se zgâiește absurdă și rece printre colțurile serii. Și apoi își găsește un culcuș printre betoanele străzii înfofolit în idei și planuri. Idei ce rămân suspendate în cheia timpului. Timp ce a uitat să mai bată, timp rămas în suspensie. Câteva zdrențe și un amalgam de carton și noaptea se poate cuibări adânc peste cetate.

Privește împrejur din nou. Tristețe și gânduri coboară în același timp. Tristețea amintirii- fiul său a fost asasinat în zona acestei clădiri. Gânduri și întrebări. A rămas să își petreacă neliniștea ce i-a mai rămas așteptând încă răspunsuri. Răspunsuri ce se pierd printre aburii necunoscutului.

Este încă aici să poarte bătălia. Bătălia destinului. Lăcrimează plin de dureri. Aproape că nu îmi dau seama care dintre ele este cea mai puternică.

Și îmi zâmbește încurajator : “Numără-ți binecuvântările și agață-ți destinul de ele. Atât cât depinde de tine.”

Printre lacrimile lui am zărit ploaia de stele. Se așează tăcut între cartoane și zdrențe și îmi urează un drum liniștit.

Noapte bună, om rătăcit printre luminile orașului. Gânditor printre ochiuri de stele. Stele ce zâmbesc la fel pentru noi toți.

ochiuri-stele
Sursa: Webcultura 

Mâna

Mai curg din izvoarele lumii ușor picături de viață,
Din stânci necioplite de gânduri un glas parcă tainic vorbește,
Din cerul prea plin de orbite, măiastră o pasăre-nvață
O sfântă predare de sine în care iubirea domnește.

M-arunc în oceanul vieții și simt cum mă prinde o Mână.
Sub tâmple m-apasă povara uitării să-mi dărui iubire.
Pe drumul plecării spre mine o zi nu mai este deplină,
Dar mâna-mi arată străpunsă Cărarea ce-mi dă mântuire.

Din aura păcii preasfinte iubirea lăsat-a-mi o parte;
În suflet tristețea adoarme în noaptea adâncă… si piere…
Iar Mâna-mi întinde din ceruri cu zborul de îngeri o Carte-
Lumină să-mi fie pe cale, și apă, și pâine, și miere!

mana
Sursa: Webcultura 

 

Speranță

Vremea de răsfăț mă leagă de-un vis
Vremea de cântec îmi șuieră-n geam
Dar plânge prezentul de dor prea mult nins
Și-mi arde vremelnic putința ce-o am.

Timpul mai cântă prin turle, doinind
Iar negura nopții dansează vioi
Pe șira spinării și-nvăluie-n gând
Poveste și lacrimi, și dorul din noi.

Cu mările largi pornesc în abis
Să-mi caut prea rostul rostirii și-apoi
Să-mi dărui luminii voința din vis
Când ceru-nmulteste speranța cu doi.

speranta
Sursa: Webcultura

 

Glosă singurătăţii

Şi poezia mea e tristă, şi scriu plângând, singurătate,
Când umbra serii ţipă iarăşi, strigându-ţi numele pe stradă,
Mă-nchid ca-ntr-o odaie veche, cernită de-amintiri plouate…
Stau doi ochi trişti care încearcă prin firul timpului să vadă.
Mă chemi, m-ademeneşti, vrajito, şi mă cuprinzi ca într-un cleşte.
Îmi smulgi tiranic, fără voia-mi, speranţa, mi-o distrugi în faţă.
Mă dai robiei fără-a-mi cere nici vorbă şi nici bogăţie.
Cu tine totu-n jur e noapte, eu nu mai văd o dimineaţă…

Degeaba vreau să-ţi scriu în versuri a nemuririi mare artă,
Să-ţi cânt cu dor şi frenezie minunea ce o porţi cu tine,
Când mă topesc văzând cu ochii, bătând în a speranţei poartă,
Tu eşti ca o viaţă moartă, un rău amestecat în sine.
Cu sufletul doresc ca marea în valul ei să mă cuprindă,
Să-i înţeleg nemărginirea, dorinţa ei de libertate,
Dar printre rânduri de mulţime, cu griji viaţa mă inundă
Şi poezia mea e tristă, şi scriu plângând, singurătate.

Din toamne ponosite timpul îşi scoate clipele uitate
Să le trimită-n infinit, şi să se piardă pe vecie,
Căci martore au fost în epoci, legate strâns, cântând cu toate
La naşterea singurătăţii, în marea ei sălbăticie.
Privesc la astrele din ceruri şi simt miracolul ce cânta,
Iar melodia lor pătrunde în univers, şi stau să vadă
Emoţia cum ne uneşte…însă exişti singurătate,
Când umbră serii ţipă iarăşi, strigându-ţi numele pe stradă.

Cum toate trec, renasc în oameni, în dimineţile albastre,
Cum toţi aleargă şi adună, stârniţi de-a eu-lui voinţă,
Din cerul plin de nostalgie, cu soare, luna şi cu astre
Priveşte Dumnezeu spre inimi, spre cea mai dragă lui fiinţă.
Pare că nimeni pasul nu-şi opreşte, iar gândul să Îl înţeleagă,
Să-ncerce să-i pătrundă taina şi-mbrăţişările purtate.
Plângând de mila-acestei lumi, de ea voinţa-mi se dezleagă.
Mă-nchid ca-ntr-o odaie veche, cernită de-amintiri plouate…

Ce plinătate de avere! Cu aur şi mărgăritare
Se ţes vieţile mondene, împodobind planeta-albastră.
Drept fală bogăţiei vaste se-nalţă turle până-n soare
Dar fiecare zid ne-nchide într-o singurătate-a noastră.
Şi singură-mi dansez în gândul tumultului de o viaţă,
Când toţi par prinşi de-o nebunie ce infinitul vrea s-o ardă,
Robiţi de-a trudei grea osânda, cu seară şi cu dimineaţă,
Stau doi ochi trişti care încearcă prin firul timpului să vadă

În jur ne spunem toţi pe nume şi ne vedem grăbiţi de treabă,
Clădindu-ne în viaţă o epopee din nimicuri.
De pare că-i făcătorie, chiar înţeleptul se întreabă
Ce pur a mai rămas din lume, pierdută sub atâtea trucuri.
Nu mai e loc pentru iubire? Acea superbă zeitate…
Mâna murdară- atinge totul şi lumea-ntreagă zugrăveşte.
Cu ochii lucii precum banul, deşi viaţa mi se zbate,
Mă chemi, m-ademeneşti, vrajito, şi mă cuprinzi ca într-un cleşte.

Tristeţea lumii nu se vede şi-s prea puţini s-o înţeleagă
Iar fără de hotar se zbate prăpastia ce zace-n oameni,
Furaţi de a plăcerii vrajă, călcând pe conştiinţa-ntreagă.
Dar singuratici fiecare noi suntem lui Adam asemeni.
Te ştiu de mult, singurătate, te simt pentru a mia oară,
Când fără urme de regrete tristeţea de-un colac se-agaţă,
Visând limanul unde timpul nu va putea să ne mai doară,
Îmi smulgi tiranic, fără voia-mi, speranţa, mi-o distrugi în faţă.

Dansând din umbre cu-adevărul, am vrut să-l ţes cu taină-n mine,
Cântând în corul primăverii o-mbratisare de lumină,
De raza zilei ne arată din lume ce e rău sau bine,
Prea mulţi se-ascund, se mint pe sine, găsindu-i rostului o vină.
Degeaba strig cu disperare când nimeni nu mai vrea s-audă,
Când stele triste par să cânte a-ntunecimii măreţie,
Tu eşti aici, singurătate, simţindu-ţi tenebroasa undă,
Mă dai robiei fără-a-mi cere nici vorbă şi nici bogăţie.

Acolo sus, în alte timpuri, cu alte mări limpezi şi-albastre
Să zbor, să caut adevărul şi să-l adun buchet de floare,
Să-mi risipesc singurătatea dansând cu luna printre astre,
Să pot zâmbi măcar o dată cu lumea lor nemuritoare…
E greu să cer ca infinitul să vrea să-mi cânte înc-o dată,
Când viaţa răspicat mă strigă, de oameni, locuri mă agaţă.
Dar stând aici, singurătate, rânjindu-mi din oglinda mată
Cu tine totu-n jur e noapte, eu nu mai văd o dimineaţă…

Cu ţine totu-n jur e noapte, eu nu mai văd o dimineaţă…
Mă dai robiei fără-a-mi cere nici vorbă şi nici bogăţie.
Îmi smulgi tiranic, fără voia-mi, speranţa, mi-o distrugi în faţă.
Mă chemi, m-ademeneşti, vrajito, şi mă cuprinzi ca într-un cleşte.
Stau doi ochi trişti care încearcă prin firul timpului să vadă.
Mă-nchid ca-ntr-o odaie veche, cernită de-amintiri plouate…
Când umbra serii ţipă iarăşi, strigându-ţi numele pe stradă,
Şi poezia mea e tristă, şi scriu plângând, singurătate.

glosa-singuritatii
Sursa: Webcultura 

Măsura iertării

Un rob dator vândut era
Stăpânului ce îi slujea,
Căci viaţă plină de amar
Şi sărăcie el ducea.

“Mai dă-mi un ban, stăpâne bun,
Să-mi cumpăr pâine în Ajun,
Să pun la copilaşi pe masă
Şi să-mi repar micuţa casă.”

Stăpânul milă îşi făcuse
Şi îi mai dete cât putuse
Să ducă robu-n două mâini,
Şi sac cu bani şi multe pâini.

Când Cerul îşi revarsă darul
Să-l dai şi altuia el cere.
Cât de nepreţuit e harul
Să-mparţi cu drag a ta avere!

Impresionat de-atâtea daruri
El se-apucă grăbit de treaba,
Când un vecin de peste dealuri
De doi bănuţi să-i dea întreabă.

“Îţi dau, măi vere, c-am de unde,
Să ai şi tu de-o hrană bună,
Dar te-oi ruga ca împrumutul
Să fie doar de-o săptămâna.

Dar săptămâna ce trecuse
Se transformase într-o lună
Când banii încă nu-i dăduse
Vecinului de voie bună.

Veniră-atunci la cel ce-mparte
Dreptatea la mai toţi din sat,
Dar neavând cum să plătească
În beci întunecat l-au dat.

Când mulţumit că e dreptate,
Când fuse astfel răzbunat,
O uşă largă se deschise
Intrând stăpânul prea înalt:

– Ce milă ţi-ai făcut, sărmane,
Cu-al tău vecin nenorocit?
Eu banii ţi i-am dat degeaba,
Dar tu cu ei ai osândit.

Cum ai putut să ceri ce altul
Nu mai avea cum să-ţi aducă,
Când şti prea bine cum trăiseşi,
Sărac, murdar şi dus pe ducă?

Nu poţi să ceri de unde nu-i,
Nu poţi lua ce nu există;
Sărmani şi orbi şi-ai nimănui
Sunt cei ce-ţi fac viaţă tristă.

O, te-ai văzut ajuns mai bine,
Poate din pură întâmplare,
Dar n-ai schimbat nimic în tine,
Eşti tot cu mâinile murdare.

Nu măsura în bani averea,
Priveşte-n urmă ce ţi-am dat:
Cu milă ţi-am ţesut iertarea,
Te-am socotit nevinovat!

Cu ce măsură-ntorsa-i oare
Aceeaşi faptă? Spune! Poţi?
De nu ar fi mila sub soare
Legaţi în lanţ am zace toţi…

iertare
Sursa: Webcultura 

 

Cerşind pe-un colţ de stradă

Năuc şi trist şi amorţit
Stai, puiule, uitat de lume
Sub blândul tei ce-a-mbătrânit
De timpul care vrea s-adune
Măreţe clipe de poveste…
Tu stai şi-asculţi tot ce a fost;
Tu stai şi speri tot ce mai este…
Iar ochiul tău ar vrea să vadă
Sublimul magic din poveşti,
Dar fila zilei o sfârşeşti
Cerşind pe-un colţ de stradă.

 

Când ghemul vieţii se mai zbate
Sub dulci poveri ale gândirii,
Tu, puiule, te naşti din pace,
Din libertatea împlinirii.
Dar nici nu ştii cum şi ei, prinţii,
Cu plânsele dureri flămânde,
Şi-ar da pe-un Cântec toţi arginţii
Ca liniştea să îi inunde.
Când mintea ta va şti să vadă,
Înţelegând o lume-naltă,
Vedea-vei tineri prinţi aevea
Cerşind pe-un colţ de stradă.

colt-strada
Sursa: Webcultura 

 

Ochi de nor

Aş îndrăzni să-ţi spun poveşti
Frumoase, multe, fermecate,
Şi-aş legăna visarea-n veşti
Din patru colţuri. Dar tu eşti
De mult plecat, mult prea departe,
Iar gându-mi răvăşeşti.

Când sub striviri de dor mă sting,
Pe spini de timp leg amintirea.
Las stelelor ce-aş vrea să plâng,
Să-nnec încet un plâns nătâng…
C-aşa mi-a fost să-mi fie firea
Din dor curgând.

Şi m-aş minţi că încă vrei
Să mă iubeşti ca-n tinereţe,
Când te lăsam sub blânzii tei
Bucăţi din sufletu-mi să iei.
Şi-acum dai timpului să-ngheţe
Sclipiri din ochii mei.

Iar zile curg, eu îmi petrec
Sub ochi de nor ce mi-a rămas.
Mă-mpiedic, mă ridic şi trec
Drept inocentă și-nţeleg
Că realitatea-i un întreg
Ce sufletul mi-a ars.

nor
Sursa: Webcultura

Rugăciune

Şi florile stau îngemănate
Alături unite, cu faţa spre soare.
Se-apleacă uşor: divină-nchinare.
Respiră profund din aerul vieţii…
Din timpuri trecute cântat-au poeţii
Magia şi şarmul ce le străbate
Cu harul pe toate.

Şi pasărea mică ce-şi flutură zborul
Gingaşă se-apleacă în semn de-nchinare,
Un dans care prinde şi flutur şi floare.
Respiră cu dor din văzduhuri înalte,
E totul al ei: aproape, departe…
Şi cerul întreg i-a dat Creatorul,
Şi cântul şi zborul.

Tu vrei să trăieşti şi aevea îţi place
Să simţi cum prin vene pulsează voinţa.
Când graba şi stresul înving neştiinţa,
Tu toate le ştii şi-ţi pare că-i bine,
Şi-o lume întreagă se simte ca tine,
Dar totuşi se zbate şi nu are pace
Şi nu ai ce-i face.

Dar turma cea mică şi blândă măsoară
În trepte de aur Iubirea divină
Şi plânge în taină-a pământului vină.
Când oamenii uită cum se respiră
Credinţa, nobleţea şi-adevărul îi miră.
Când lasă în suflet tandreţea să doară
Şi viaţa să moară.

M-aplec înaintea Celui ce poate
Din viaţă să-mi facă un rai pe pământ,
Să-i las la picioare şi lacrimi şi gând,
Şi durere şi patimi, să le-aline pe toate.
Cu-adevărul să pătrund infinitul departe
Dincolo de moarte.

Să fiu ca şi valul ce-n marea albastră
Cu spume lucii adânc se închină
În vastul şi tainicul dor de lumină,
Ce-ascunde din timpuri adunate, străbune
Poveştile vieţii şi triste din lume.
Dar cu-atâta povară pe o Terră sihastră
Se-nchină măiastră.

Luceferii cântă cu astrele-n ceruri
Adâncă, solemnă psaltire ce-o-nchină
Acelui ce parte le-a dat din Lumină.
Iar îngerii-n robe de pură culoare
Alături de lună şi stele şi soare
Înalţă în sfintele, tainice coruri
O rugă de-a pururi.

rugaciune
Sursa:   Webcultura