Îngerii cu aripi frânte

I se spunea Blondul.  Și atât… Nimeni nu știa mai nimic despre el. Doar că venea adeseori în piață să cumpere câte ceva de ale gurii. Vindea sticle și borcane, goale, pe care le căuta minuțios prin toate gunoaiele Hunedoarei. Le spăla frumos la cișmeaua din spatele pieței. Uneori le găsea frumos ambalate în pungi curate, lăsate lângă tomberoane. Trecea printre mese, anunțând vânzătorii că are ceva “marfă”. În câteva minute, convertea marfa în câțiva bănuți și pornea în căutare de ieftinituri. Câțiva ardei iuți, la ofertă, o roșie, o ceapă poate, și cam atât. Trebuia să ajungă și pentru o dușcă și o franzeluță.

Uneori mai găsea și cărți. Cărți de tot felul. Abandonate la colțurile tomberoanelor, în pungi de plastic sau de rafie.Cărțile  se vindeau greu. Nu prea ieșeau bănuți din marfa aceasta. Dacă era norocos, scotea un 5000 de lei dintr-o “iubire cu năbădăi”  scrijelită pe un titlu de carte.  Cu 5000 de lei reușea doar să cumpere o grămăjoară de ardei iute. Circulau inca banii cei “vechi” la vremea aceea.

Nimeni nu știa de unde a venit Blondul. A apărut doar. Și în câteva zile era de al casei printre mesele “familiei” noastre de vânzători. Era primăvară și eram doar câțiva răsfirați în sala micii piețe.

Prima discuție cu Blondul a fost la o carte distanță. A întrebat timid dacă sunt interesată să cumpăr sticle sau borcane. Mie însă îmi alunecaseră ochii pe punga ce o ținea alături. Transparența pungii lăsa să se vadă o carte groasă cu un Dostoievski pe copertă. Nu știu nici acum dacă am răspuns  “Nu”-ul la întrebarea cu borcanele.

-Și cartea este tot de vânzare? am întrebat pe repede înainte.

-Tot de vânzare, mi-a răspuns, puțin nedumirit.

-Cât ceri pe ea?

-5000 de lei sau…cât vrei tu, dacă crezi că este prea mult.

-Îți dau 10 000 pe ea, și o grămadă de ardei iute.

Momentul ce a urmat m-a emoționat și impresionat profund. Ochii “Blondului” se umeziseră, iar lacrimi se incapatinau să curgă. Se abținu cu greu să le dea frâu liber. Mi-a prins mâna și mi-a sărutat-o cu o gingășie cutremurătoare. Nu m-am așteptat la o asemenea reacție. Iar toată scena aceasta se petrecea într-o mică hală de piață într-un orășel oarecare. Stingherită oarecum am retras repede mâna cu pretextul că trebuie să plătesc cartea. Printre picăturile de lacrimi am citit în ochii lui așa de multă blândețe. Și bucurie. Părea o bucurie așa de sinceră. A luat bănuții și grămăjoara de ardei iute și printre mulțumiri mi-a zâmbit plin de nostalgie. Așa citisem pe fața lui. Mi-a înmânat punga plin de solemnitate și s-a făcut nevăzut după colțul pieței.

Parcă paralizată de spontaneitatea momentului, am rămas îngândurată. Doamna Geta, vecina mea de “masă”, care fusese martoră la ceea ce se întâmplase, mă îmbrățișă cald cu privirea. Lăcrima și ea.

Blondul a revenit zilele următoare. Când avea de vânzare cărți intra pe ușa laterală și venea glonț către masa mea. Cerea câte 5000  pe fiecare, indiferent de mărime, calitate sau autor. Pentru câțiva bănuți mă alegeam cu o sumedenie de titluri impresionante.

Într-una din zile i-am plătit și mi-am pus cărțile deoparte. Între timp, Blondul s-a oferit galant să îmi aranjeze marfa. Și în timp ce era concentrat pe detaliile ornamentării vorbea:

-Știi, eu am lucrat toată viața… la Aprozar… Am fost vânzător… În Timișoara… Să nu te superi… dar știi, tu ești îngerul meu păzitor… Ești blondă ca și mine… și îmi amintești de sora mea… I-am povestit și lui “Dumnezeu” de tine.

Nu mă numise nimeni încă “îngerul lui păzitor” și probabil că mirarea mi se citea puternic pe față. Doamna Geta mi-a confirmat ulterior aceasta. Și da, eram încă blondă- saten, așa cum fusesem toată viața. Și ca o coincidență ciudată, și mie mi se mai spunea Blonda. Iar în următoarele minute aveam să aflu că “Dumnezeu” este colegul lui de “suferință”. Împărțeau același colț de acoperiș într-o clădire părăsită la capătul orașului. Amândoi prinși într-o gheară a alcoolului și a neputinței. Învinși de o realitate care i-a “păcălit” în jocul cu închipuirea.

-“Dumnezeu” este mai filosof… așa de felul lui, … dar este serios și om de treabă… Eu nu le prea am cu astea… Am fost mai realist… Până într-o zi, când … Of, Doamne, cât de prost am fost… Acum totul pare târziu… Nu mai am încredere în mine…

Și tace. În timp ce “marfa” mea primise într-adevăr o nouă înfățișare. Un artist parcă o atinse.

Anul acela trecuse cu multe tranzacții de carte, aranjări de marfă, ardei iuți și zâmbete pline de bucurie. Nu am aflat niciodată numele real al Blondului. Nici de ce “Dumnezeu” era numit așa. Cu Doamna Geta, care era mai mereu martoră la micile evenimente, filozofam adânc și întrebător pe marginea realității. Cu ochiuri de tristețe, și sclipiri de nostalgie. Voiam cumva să-l ajut, și în discuțiile noastre am încercat să-i readuc Lumina. Nu știu cât a reușit să capteze din ceea ce spuneam. Totuși, am remarcat, începuse să se îngrijească mai mult, muncea mai cu spor la “vânzare”, și așa cum spusese, chiar economisise ceva în toamnă.

Sfârșitul lui noiembrie ne-a încheiat sezonul de vânzări o dată cu ultima recoltă de varză. Urma să revin în primăvara următoare. Blondul nu a mai apărut. Aveam să aflu ca a fost găsit fără suflare într-una dintre diminețile geroase de iarnă. La fel și “Dumnezeu” și alți oameni fără adăpost, rămăși să petreacă iarna printre zidurile dărâmate ale unei clădiri vechi părăsite. Iarna aceea secerase viețile triste ale multor îngeri cu aripile frânte. Îngeri ce își căraseră “păcatele” și le spălaseră în viciul morții tăcute în lupta cu neputințele realității.

Nici Blondul, și nici “Dumnezeu” nu au acceptat nimic de pomană. Pentru fiecare grămăjoară de ardei iute sau roșii, își ofereau serviciile. Fie că aranjau marfa sau mă ajutau la cărat lăzile pline . Aveau întotdeauna un cuvânt blând de spus și o privire nostalgică. Doamna Geta obișnuia să spună: “Simona dragă, să știi de la mine: curvele și bețivii sunt oameni buni. Se pierd  pe ei înșiși tocmai pentru că în bunătatea lor nu vor să rănească. Însă în toată zbaterea realității se rănesc prea aspru și se autodistrug. De cele mai multe ori, din nefericire.”

Nu știu unde merg oamenii atunci când pleacă dintre noi, dar sper că ajung într-un loc mai fericit. Cu aceeași speranță și pentru acești îngeri triști. Undeva unde puterile le sunt primenite. Undeva unde sunt îmbrățișați cu dragoste. Undeva unde aripile învață iar să zboare.

18120536_365313213870081_1925601861_o
Hunedoara,  Noiembrie 2007

Ceva Românesc – IV

 Sau Operațiunea “Ambasada”

 Azi ne-am amintit de “intamplare” și ne-am amuzat copios, iar și iar, cu râsul relaxat al celui ce râde la urmă. Acum trebuie să recunosc că m-a gâdilat oleacă  râsul chiar și atunci când se comisese întâmplarea la cald. Am avut însă de întâmpinat prea multe bariere și proceduri anevoioase, timp în care aproape pierdusem “farmecul” hazului, de necaz… Tematică ce șade bine oricărui Ceva Românesc.

La un moment dat în toată alergătura actelor a trebuit musai să facem o vizită la Ambasada țării mele, nu spui numele, ca să nu fac reclamă “mascata”. :))) Toate bune și frumoase dar Ambasada “prelucra” doar 6 dosare pe zi. Bune și frumoase și până aici, că, așa cum îi șade bine ardeleanului, am prins optimismul tare în dinți și am bolborosit un “No, iacă, om aștepta oleacă!” “Asteptat” care s-a dovedit a fi un măreț act de determinare, pentru că Ambasada mea nu operează nici un fel de programare, hai să-i spunem “avansată”, că dacă o să o numesc “civilizată”, poate supăr părțile implicate în poveste. În anul de grație 2016, cine avea nevoie de o legalizare a unui document în cadrul Ambasadei, reușea să între conform principiului primul venit, primul servit. Adică primul care se ițea la ușa instituției. Ei, bune și frumoase și până aici, dar la ușa instituției se ițeau cam câteva zeci de persoane de cu bună dimineață, pardon, de cu noaptea-n cap, sau înserarea de ieri, ca să ajungă la paharul cu dulceața. Oameni veniți cam de pe tot cuprinsul țărișoarei ăleia, nu chiar foarte mică. Oameni ce trăiau incertitudinea că problemele lor vor fi rezolvate în “nu stiu” câte zile. Și uite-așa, aventura lui AB s-a transformat într-un maraton de nopți pierdute în “coada” la joc cu norocul.

Noah, că pierdusem deja hazul, în dansul cu necazul. Și cum maratonul s-a întins oleacă, într-una dintre dimineți la ceasurile 8 fix, un domn din ambasadă iasă plin de importantă, legănând o țigaretă între degete, ridică ochii peste mulțime și cu un ton dur pronunță ca o sentință dintre cele mai morbide: “Primii 4 să între înăuntru!”…. Rumoare peste popor bineînțeles, că lumea nu pricepea de ce doar 4. Cineva din mulțime ragneste disperat: “Dar parcă era vorba că primii 6!” La care, ofițerul din Ambasada, sau cum s-o mai fi numit replică dur: “Astazi este vineri, avem zi scurtă!”

 Toate bune și frumoase, că așa-i șade ardeleanului bine, să fie optimist. Asta îmi spuneam eu, că sunt din Ardeal. Timp în care AB, care doar a vizitat Ardealul, a “curtat” în gând toate coincidențele cu situațiile reale. Și taman atunci, că, noah, dacă este coincidență, să fie până la capăt, taman atunci îl sună un amic care făcuse oleacă “coadă” la Ambasada Germaniei. Aplicase omul pentru o viză de studii. I s-a făcut programare online ( era în 2016, totuși), iar când s-a prezentat la ambasadă, în câteva minute operațiunea a fost gata. Pentru ca nemții, mai deosebiți ei, așa, din fire sau din genă, sau viteză, nu știu, procesau cam 80 de dosare pe zi! Aș, na, coincidență!

Noah, că iar m-am abătut de la ce vroiam de fapt să povestesc. Într-una din diminețile devreme în care AB aștepta neclintit în “coadă”, obosit din cale afară după câteva nopți pierdute între zilele în care trebuia să și lucreze, un domn mai în vârstă se apropie și-l întreabă pe nerăsuflate: “Tu de unde ai fost deportat?”… Moment în care, bineînțeles, AB cască ochii cât cepele. .: “Ce dreaq de întrebare este asta?” “Cum ce întrebare, omule? Aici toți suntem deportați. Eu am venit din Grecia și pentru că soția mea este româncă vrem să aplicăm pentru viza…” Privind în jur, câteva cupluri apăruseră parcă din pământ, cupluri ce confirmaseră apoi ca au fost deportate. Încă sub impulsul întâmplării, AB mesteca în gând în note de haz, situația de râsu-plansu’… Că doar se poate și mai rău.

Peste câteva ore zâmbea triumfător vieții, și se afla în Ambasada cu pricina. Reușise să fie printre cei “6”. Până să ajungă “la rând”, unul dintre funcționarii ambasadei explica ceva unei doamne deportate, nu înțelegea ce, pentru că vorbeau în românește. La un moment dat, funcționarul, furios probabil că doamna nu înțelegea, sau cine știe din ce motive, ridică vocea și începu să se răstească la aceasta. În scurt timp, soțul doamnei, interveni într-o engleză clară: “Domnule ofițer, cum îndrăznești să te răstești la soția mea? Cu atât mai mult cu cât sunteți amândoi români, ar trebui chiar să fii cât se poate de amabil!” Se făcuse liniște, iar funcționarul își ceru scuze și continuă discuția într-o manieră calmă… Calm ce s-a prelungit chiar și în discuția cu AB, dar cu o notă hazlie. Omul ia certificatul de căsătorie și-l examinează atent, sau cel puțin așa pare, și spune: “Auzi, știi ca poți face pușcarie pentru acte false?”… Cum oboseala își spunea deja cuvântul, AB își potrivise cu greu zâmbetul diplomației: “Nu am acte false, și da, știu că pot face pușcarie, tocmai de aceea nu îmi risc libertatea. Pentru orice lămuriri vă stau la dispoziție.” Iar ca o coincidență haioasă, vorbele fiului meu îi răsăriseră instant în minte “Mamă, ar trebui să îți facă ăștia statuie în Ambasadă!”… Relaxat, AB continuă să descrie toată istoria. Și să revină a doua zi cu mai multe documente. Aici fac o paranteză și afirm  pe repede înainte ca pagina de Facebook este foarte  folositoare. Prietenii mei din media pot să confirme că i-am “intoxicat” până la lacrimi cu imaginile mele din călătoria cu pricina. Cert este că atunci când vine vorba de vize, și alte chestii legate de ea, părțile chestionate sunt verificate riguros. Cu siguranță, cineva a fost mulțumit de postările mele, iar operațiunea de a doua zi din vremea aceea a decurs în bună regulă. În încheierea parantezei, adaug doar că  o  sa revin detaliat la  subiectul acesta.

Orice  usoară asemănare cu întâmplările  si persoanele reale nu este intâmplătoare. Spun usoară asemănare, pentru că  este posibil  ca pe parcursul timpului  sa fi estompat anumite detalii. Cert este  că din motive de,  hai să-i spunem diplomație, am cenzurat oleacă relatarea.

Cu minunea de coincidentă , am încălecat pe-o sa si  v-am spus povestea mea. Multe alte intamplari sunt in așteptare  să fie povestite. Păstrați doar zâmbetul din relatare, cu ideea cocoțată  in  vârful gândului ca  toți suntem oameni. Ceva  românesc ne-a condimentat ( bine!) memoria.  Si hazul de necaz!!!

IMG_3122

Dimineață de martie

 

Este o nouă dimineață cufundată in  intensitatea luminii. Cerul se îmbracă cu mantia de foc a soarelui și ne zâmbește cu dragoste. Privim amândouă spre el. Eu, cu bucuria ascunsă între picături de nesomn după o gardă de noapte. Ea, cu nostalgia sculptată pe o sută de fețe ale eternității… În timp ce lacrimi de tristețe se rostogolesc încet pe obrajii palizi. “Azi va fi o zi frumoasă! Senină… Iar eu va trebui să stau închisă aici, ca într-o colivie!”

Gândurile mi se împleticesc într-o mie de fâșii. Sentimentele se adâncesc în ecourile timpului, acolo unde, cândva, bucuria vieții se îmbrățișa cu fericirea… Dar se întorc înfrânte la ochiul realității… Într-o dimineață superbă de martie, cu cerul înflăcărat al răsăritului de soare, și cu neputința de a umbla pe propriile picioare.   Rămasă să trăiască într-un azil de bătrâni. Sylvia oftează adânc și mă privește duios. Este așa de multă durere în ochii ei.

Și totuși… vrea pace. Cu prezentul. Pentru că știe, și înțelege, dar în același timp o doare, iar rănile sufletului se pare că încă nu s-au închis. Piciorul amputat este deja poveste uitată, în timp ce serile o mai mângâie doar cu frumusețea amintirilor. Amintiri prin care fiica ei cea iubită, îi zâmbește de undeva din alte răsărituri. Era o dimineață frumoasă de martie, iar ei porniseră o dată cu  prima  ochiadă a  soarelui către Derby. Erau fericiți. Prințesa lor trebuia să se căsătorească în ziua aceea cu cel mai prețuit prinț de pe planetă. Trebuia… Un altfel de plan răsturna totul și în câteva fracțiuni de secunde, totul părea năruit în eternitate. După foarte multe zile, Sylvia a deschis iarăși ochii. Așa i s-a spus, că trecuseră multe zile. Era vară deja. Nu înțelegea prea multe din jurul sau, dar se străduia… Iar toamna a îmbrățișat-o în tăcere. O tăcere în care încerca să își regăsească drumurile sufletului înapoi spre casă. Rămăsese doar ea. Și domnul care o vizita zilnic și pretindea că-i este soț. Un soț pe care abia primăvara următoare avea să-l reprimească în casa inimii ei. Un fel de reindrăgosteală sau un ecou al dragostei dintâi. Greu de înțeles, așa cum Sylvia își spune mai mereu.  Ciudate și nepătrunse sunt căile inimii… Adânci și întortocheate. Sensibile dar puternice în același timp.

Îmi povestește iar cu fire amănunțite istoria. Îi ascult tăcută glasul minții și îi simt cu emoție focul care încă pâlpâie în ochii celor 98 de ani. Elegant și plin de îndrăzneală pășește pe culoarele timpului. Cu umor uneori și cu duioșie îmbracă cuvintele în nemurire și le rostește cu ardoare… În timp ce privim tot spectacolul dimineții… O nouă zi ia naștere și se împlinește sub ochii noștri. Sylvia continuă : “Nu am aflat nici acum cine a provocat accidentul. Am înțeles că domnul respectiv ar fi făcut închisoare. Eu eram încă în comă când s-a dat verdictul. Apoi nu mi-au mai spus nimic ca să nu mă tulbure. Întrebările au făcut colțuri abia când memoria prindea puteri… Și totuși… totul pare așa de confuz… Iar dimineața aceasta frumoasă mă răscolește adânc… Simt cum mă dor toate amintirile. Dar le vreau în pace. În pace cu timpul, cu eternitatea. Este deja mult prea târziu…Nici o luptă nu își mai are rostul. În timp ce rănile încă lăcrimează.”  Lupta Sylviei cu ea însăși… Înțelege și pricepe, în timp ce ochiul tristeții încă se vrea mângâiat.

***

Au mai trecut 2 săptămâni. Succesiuni de dimineți senine sau ploioase și inserări adânci și tăcute. Starea Sylviei s-a înrăutățit enorm… Respira greu iar de o săptămână nu părăsise patul. Era mai mult tristă și abătută. Uneori confuză, ne explica cum a pierdut bătălia cu eternitatea. Iar pacea…pacea încă nu vrea să o îmbrățișeze. Încă ar alerga să o prindă, dar nu poate. Este imobilizată în patul acesta ca într-o închisoare. Este închisoarea memoriei, cea care îi face feste. Iar nopțile se cuibăreau triste și monotone peste toate rămășițele timpului.

Trecuse deja de miezul nopții, iar Sylvia îngâna somnul cu iluziile. Cineva sunase insistent la ușă. Un domn înfofolit într-o mantie neagră apăruse din negura nopții. Părea trecut de 70 de ani. Ani care s-au îngrămădit aspru pe coloana timpului și l-au încovoiat ca într-o rugăciune. “O caut pe Sylvia. De foarte mulți ani… Va rog mult, lăsați-mă să o văd. Sper că încă mai este în viață… Acum abia am aflat unde trăiește. Am condus prin ploaie 1000 de kilometri. Nu știam exact cum voi ajunge.”

A pășit timid pe coridorul casei. L-am condus spre camera Sylviei. “Sylvia, un domn dorește să te vadă”. Brusc fața ei s-a împrimăvărat ca o dimineață senină de martie. În timp ce domnul a îngenunchiat tăcut lângă patul Sylviei. I-am lăsat împreună. Începea probabil sezonul confesiunilor. Erau momentele lor intime.

După o oră domnul a părăsit camera. “Aș mai fi stat cu ea, dar este așa de obosită. Și respiră greu. Voi reveni zilele următoare.”

Am intrat tiptil să o văd. M-a zărit. Cu o voce tremurândă, mi-a șoptit:  “M-a îmbrățișat pacea. Iertarea mi-a cicatrizat rănile. Sunt în sfârșit liniștită.”   Și a adormit cu zâmbetele frumos pictate pe ridurile timpului.
Peste o oră, soarele picta flăcări de lumină pe cerul unei dimineți frumoase de martie. Sylvia însă nu mai avea să-l vadă. Pășise deja în îmbrățișarea cu pacea și dansa probabil cu fericirea  pe firele magice ale eternității.  Liniștea și pacea  erau  așa de tainic zugrăvite pe fața ei.
În timp ce soarele prindea contur pe retina zilei, contabilizam momentele nopții și încercam să înțeleg cum este decriptată esența vieții. Ciudate și nemărginite sunt înțelesurile ei. Sensibile dar puternice în același timp.

 

Dragoste, flori si ciocolată

S-a scris și încă se va mai scrie despre dragoste. Cu, sau fără flori și ciocolată. Pare un clișeu. Știu, și mi se repetă zilnic să nu alunec pe el. Devine periculos de plictisitor. Nu alunec, sau nu azi, cel puțin, pentru că azi este cu aducere aminte despre aducere aminte. Despre dragoste, flori și  ciocolată. Da, aducerea aminte este despre ele. Na, că v-am încurcat poate. O iau sistematic, așa cum spune Silvia, în timp ce își poartă gândurile printre colțișoarele de idei chitite cuminți în care homul de la capătul străzii.

Dar mă abat iar din cale să fac frumos o introducere așa ca pentru aducerile aminte. Și întreb chiar și pentru bătaia momentului, ce au în comun Nightingale, Woodlands, Carisbrooke, în afară de faptul că nu  sunt substantive comune. Sunt  in schimb comune, da, dar cu tristețea și congruente cu toate aducerile aminte. Acolo unde totul începe și se sfârșește cu dragostea. Poate și câteva flori și puțină ciocolată. Sunt care homurile din bătaia pustii, la capetele străzilor, uitate de timp, suspendate în secunde peculiare. Străzi prăfuite de timpul uitării și îngropate în timidele încercări de aducere aminte.

Sam îmi șoptește vesel uneori, că își așteaptă soția. A cumpărat și câteva flori pentru ea. O așteaptă încă să-i dăruiască dragostea, ultimul soldat care încă veghează la capătul ideii de singurătate. O așteaptă și poate vor avea norocul, dacă nu plouă să iasă la un tort de ciocolată. Îi zâmbesc cu entuziasm în timp ce o lacrimă mi se ascunde tristă după colțul ideii: soția lui a plecat demult către alte zări, dar probabil că Sam asociază amintirile în toată frumusețea lor și le împletește în vise elegante. Cine să mai priceapă?   Important este că dragostea plutește încă în aer.

Da,da,da… îmi confirmă încă o data, de două ori, de câteva mii de clipe ori… În timp ce Rebeca trece grăbită prin salon căutându-l pe Bill, întrebând în stânga și-n dreapta dacă se știe ceva. Se știe, pentru că Bill tocmai apare, iar Rebeca îl îmbrățișează cald cu privirea în timp ce cu o mână îi mângâie obrajul plin de cicatrice: “O să fie bine, dragul meu. Doctorii au spus că vom ieși biruitori din tot necazul acesta.”   Stau puțin contrariată, neînțelegând despre ce necaz este vorba. Sara îmi șoptește: “Au supraviețuit unui incendiu foarte urât. Rebeca are uneori pierderi de memorie.” Trist, îmi repet ca pentru mine. Și totuși, dragostea pentru soțul său a rămas intactă. Minunat impact al naturii umane.

Mă împotmolesc apoi în gânduri inutile, pentru că le-am întors deja pe toate fețele și le-am bătucit cu toate întrebările: Și totuși, de ce dragostea sfârșește prin a ajunge aici? Aici, în locul acesta care pare colivia secundelor. De ce dragostea o dată dăruită generațiilor următoare se întoarce într-o formă tristă și alungă spre singurătate sufletele încărunțite de timp? Mă revolt că nu este drept, prinsă în revolta lor. O simt, chiar și așa nespusă uneori. Sau spusă printre  lacrimi închise în gânduri. Copii așteptați cu ceasurile eternității, care se pierd printre figuri străine, frânturi de aducere aminte, ochiuri de magie a trecutului, iar peste toate acestea, încă Dragostea care veghează frumos și așteaptă…așteaptă… Și multe flori în amintire, și poate și puțină ciocolată.

Maria îmi povestește cum a trecut războiul cu toate gunoaiele lui și peste casa lor în Ucraina. Au supraviețuit, au reușit să fugă cu toții în Germania iar de acolo a emigrat spre Uk, după ce-l cunoscuse pe soțul său, un chipeș pilot de aviație. Și mângâie pozele cu o delicatețe care doare și strigă peste toate memoriile timpului. “Îmi aducea mereu flori și ciocolată. Eram prințesa lui. Acum totul s-a prăbușit în întristare. Copiii au plecat în Canada, au și ei problemele lor… Important este ca sunt sănătoși…” Și lacrimi calzi îi spală obrazul măcinat de gloanțele timpului.

Multe și nenumărate mărgelele amintirilor. Multe și nenumărate lacrimile întristării. Multe și nenumărate clipele în care dragostea încă veghează ca un ultim soldat în apărarea eternității. Mai respiră a flori și ciocolată, în toate culorile, în toate nuanțele, în toate aromele. Acolo în care- homurile de la capătul străzilor. Străzi prăfuite de minutele realității. Unde aducerile aminte dansează îmbrățișate cu lacrimile și adorm în neuitare cu dragostea. Acolo unde timpul încă are miros de flori și gust de ciocolată.

529195_244582949037440_1586238096_n

Dacă nu ești cuminte, vine Bau-Bau și îți face injecție!

download

Nu știu alții cum sunt, pardon, nu știu la alții cum este, dar la mine este cam așa:

Într-o seară liniștită de iulie, mă pornesc spre casa unui micuț pacient, un băiețel de vreo 6 anișori care trebuia să înceapă  un nou curs de antibiotic.   Mă aștepta deja în pragul porții și plin de bucurie începe să turuie victorios pe repede înainte: Tanti Simona, am mâncat tooot din farfurie,  așa că nu mai îmi faceți injecție! A spus mama săptămâna trecută, că dacă nu mănânc tooot din farfurie, vine tanti Simona și îmi face injecție.

Mno, sic, Simonico, gândesc eu amu’… Și privesc plină de uimire către fața băiețelului. Era așa de fericit.  Cum aș fi putut eu, taman eu, să-i răpesc bucuria?  Și câtă fericire trebuia să fie deja în suflețelul  lui, că tocmai își depășise limitele, și a mai adăugat încă o victorie. Victorie foarte importantă de altfel pentru un puiuț de câțiva anișori.  Ce ar mai conta acum să încep filozofia cu soldățeii. Cum care soldăței? Cei din injecție… Care vin să lupte cu infecția  atunci când puiuțul mamei este bolnăvior și are febră și musai trebuie să facă injecții. Că așa a spus tanti doctorița. Sau nenea doctor.  Și care stau pitiți în injecție, că de, sunt sub acoperire. Ei, până aici, povestea este interesantă și prinde, mai tragic este când soldățeii chiar trebuie să înconjoare zona, adică să plece în misiune… Unde? Cum unde? La locul injectării… Iar de aici lucrurile încep să devină tragice.

Și uite așa soldățeii au trebuit întâi să scoată castanele din foc cu mâna asistentei, și să explice micuțului  băiețel, că mami a făcut săptămâna trecută referire la injecția cea maare și groasă care se aplică  doar dacă nu mănâncă tot din farfurie. Acum noi avem o injecție de soldăței sub acoperire care este mititică-mititică, și care o să-l ajute să se facă repede bine, și o să alunge febra și durerea taman departe în Argentina… “Ei, tanti Simona, nu mă fraieriți cu de-astea, că tot doare și injecția asta mititică!”Și lacrimi printre suspine încep să curgă șiroaie. Timp în care promit solemn că doare doar atâtica, și arăt cu degetele forma unui ac de gămălie. Dar… promisiunea se prelungește cu…condiția “să stai nemișcat”… Negociem, printre lacrimi și neputința de a scăpa… off, și ce trist trebuie să resimtă un puiuț tot “războiul” acesta. Și da, este momentul în care simți că te sfâșii într-o mie de bucăți, atunci când vezi toată  această zbatere.

Câteva minute mai târziu, în timp ce lacrimi încă curg șiroaie, încercăm să ne reimprietenim. Soldățeii sunt deja pe câmpul de luptă, iar victoria, știrbită de acum de un compromis,  pare să strălucească sub o altă aură… “Uite ce băiețel brav ești! Sunt mândră de tine!”  Reușesc să smulg un zâmbet frumos și senin, în timp ce plânsul își continuă cursul. Și, spre surprinderea mea, mă îmbrățișează cu toată forța. Nu știu a cui victorie este mai mare sau a cui tristețe este mai adâncă.

Seri ca acestea au fost multe și nenumărate;  seri  sau dimineți  sau după amiezi,  în care am dansat cu râsu-plânsul, și am contorizat soldăței sub acoperire în timp ce… statul pe oliță, mâncatul, făcutul temelor și multe alte activități cotidiene sau educaționale erau condiționate de … tanti asistenta… care face injecție dacă nu faci aia sau aia sau aialaltă.

Azi mulțumesc științei că avansăm frumos, și mii de puiuți au la dispoziție alte metode de vindecare, mai puțin traumatice. Nu atât fizic cât psihic. Iar eu nu mai sunt un așa maare Bau-Bau…

Între timp, am o maaare rugăminte către părinți:  Nu mai speriați copiii cu tanti asistenta. Dezamăgirea este una dintre problemele vitale în dezvoltarea psihologică a unui copil. Bau-Bau-ul chiar poate fi  la un gând depărtare.

11139556_1578297852445860_2083649003_n1

Ochiuri de stele

Luminile orașului s-au aprins deja demult. Ochiuri de stele se cuibăresc printre oameni. Oameni grăbiți, pierduți printre gânduri. Măsurându-și fiecare bucățică de destin risipit printre orele serii.

Jean Paul se contopește cu mulțimea și încearcă să își adune ultimele provizii pentru noaptea ce pare că se zgâiește absurdă și rece printre colțurile serii. Și apoi își găsește un culcuș printre betoanele străzii înfofolit în idei și planuri. Idei ce rămân suspendate în cheia timpului. Timp ce a uitat să mai bată, timp rămas în suspensie. Câteva zdrențe și un amalgam de carton și noaptea se poate cuibări adânc peste cetate.

Privește împrejur din nou. Tristețe și gânduri coboară în același timp. Tristețea amintirii- fiul său a fost asasinat în zona acestei clădiri. Gânduri și întrebări. A rămas să își petreacă neliniștea ce i-a mai rămas așteptând încă răspunsuri. Răspunsuri ce se pierd printre aburii necunoscutului.

Este încă aici să poarte bătălia. Bătălia destinului. Lăcrimează plin de dureri. Aproape că nu îmi dau seama care dintre ele este cea mai puternică.

Și îmi zâmbește încurajator : “Numără-ți binecuvântările și agață-ți destinul de ele. Atât cât depinde de tine.”

Printre lacrimile lui am zărit ploaia de stele. Se așează tăcut între cartoane și zdrențe și îmi urează un drum liniștit.

Noapte bună, om rătăcit printre luminile orașului. Ganditor printre ochiuri de stele. Stele ce zâmbesc la fel pentru noi toți.

15878902_309068652827871_1719348997_n
Londra

Noapte liniștită, prieteni, oriunde v-ați afla. Numărați-vă binecuvântările și agățați-vă bucuria de ele!

15934569_309068656161204_66140174_n

Follow my blog with Bloglovin

Lecții de management

jaf-armat-la-banca

La spargerea unei bănci, participă doi spărgători. Primul strigă:
– „Nu mişcă nimeni! Țineţi cont: banii sunt ai altora, viaţa este a voastră.”
Toată lumea din bancă s-a întins pe podea, în linişte.
Asta se numeşte   “Schimbarea Modului de Gandire” 

O tipă se întinde provocator pe masa din faţa ei, încercând să atragă atenţia.
Spărgătorul i se adresează:
– „Vă rugăm să fiți civilizată! Acesta este un jaf, nu un viol!”
Asta se numeşte  “Profesionalism – Concentrează-te doar pe ceea ce ştii să faci”.

Când s-au întors de la seif, spărgătorul cel tânăr (cu studii superioare) i-a spus hoţului mai bătrîn (care avea doar studii primare)
– „Hai să numărăm câţi bani am furat!”.
Hoţul bătrân, indignat îi răspunde:
– „De ce să pierdem noi atâta timp şi să ne prindă, când putem să aflăm diseară, de la ştiri, câţi bani lipsesc din bancă.”
Asta se numeşte  „Experienţă” – În zilele noastre experiența este mult mai importantă decât calificările de pe hârtie de la cursurile POSDRU.

Imediat după ce hoţii au părăsit banca, directorul i-a ordonat casierului să cheme repede poliția.
Casierul după ce se gândi o secundă îi răspunse:
– „Domnule Director, nu e mai bine să punem 5 mil. de € deoparte şi să spunem că i-au furat hoţii?”
Asta se numește „Trasformarea ameninţărilor în oportunităţi – a întoarce o situație defavorabilă în avantajul tău”.

Casierul zâmbind: „Ar fi minunat să avem câte o spargere în fiecare lună!”
Asta se numeşte „Oportunitate – Fericirea este cea mai importantă.”

Seara la ştiri se anunţă că doi hoţi au intrat într-o bancă şi au dat o spargere de 100 mil.€. Hoţii au început să numere banii de mai multe ori şi nu le ieşeau decât 20 de milioane.
Furioşi au început să înjure:
– „La dracu’, noi am făcut planuri, am riscat ani grei de închisoare sau poate chiar viaţa şi directorul s-a ales cu 80 de mil, cât ai bate din palme ?!?”
Asta se numește  „Ştiinţă managerială – Cunoașterea este mai valoroasă decât aurul!”

Directorul băncii este fericit şi zâmbitor, că pierderile lui de la bursa de valori sunt acum acoperite de acest jaf. Plus că i-au ieşit şi câteva milioane bune bani de buzunar. Iar banca este pe profit.
Asta se numește  „Arta managementului – Curajul de a-ți asuma riscuri!”

jaf-banca-465x390

(Sursa text si imagini: Google) 

Cu pensa prinzi și cu foarfeca tai!

 Spitalul Universitar Nottingham. Mai precis City Hospital, într- una dintre secțiile care tratează boli respiratorii. Mă prezint plină de entuziasm la recepția secției, cu mult înainte de începerea “shiftului” să fiu sigură că mă familiarizez olecuță cu stresul inevitabil, să fiu sigură că reușim să ne împrietenim puțin, ( eu si stresul)  înainte de  marea maratonizare. Era deja al doilea shift și pricepusem cât de cât  cum trebuie să ții pasul cu alergarea de rutină.  

Surpriza surprizelor vine ușor la 2 minute după ce s-a dat startul, și avem răspunsul de la bază, că o nursă va fi în minus, dar că  nu ar fi nici o problemă, că era o  “supranumerary nurse” (adică eu) .  Ei bine, zis și făcut, încurajez echipa că sunt gata să-i ajut și să injectez toate fluidele necesare, să “prind” toate venele ce trebuiau  “prinse”  și să recoltez tot sângele ce trebuia recoltat.  Deci acoper eu sectorul. Timp în care toți fac ochii mari către mine și îmi zâmbesc cu indulgență: Nu, dragă, tu nu ai voie să faci asta, tu o să ajuți cu partea de îngrijire. Adică pe românește, cu toaletarea, hrănirea, și monitorizarea pacienților.   Adică și mai pe românește urma să spăl și mai mult c…t!   Acu’ trebuie menționat că aici nu aveam încă absolut nici un drept să … injectez intravenous nici un fluid.  Pardon, să-l “bag” pe canula  care era deja la locul faptei, că mno,  de canulă nici vorbă să mă apuc în nici un fel!

Povestea aceasta m-a aruncat în memoria timpului în urmă cu 23 de ani, când eram la începuturile începuturilor. Ca asistentă medicală la vremea aceea era Musai să știu să injectez  încă din școală, pentru că altfel nu puteam profesa.  Acu’ este drept că sistemul ne cam “arunca” câteodată în ceva hăuri adânci. Unul dintre ele l-am atins cu vârful picioruselor… Mulțumesc Cerului că nu am picat cu toată greutatea în situație! 

PS  mă curta cu înflăcărare, și pentru că programele noastre se cam băteau cap în cap, nu înaintasem nicicum în poveste. Într-o duminică dimineață cere cu împrumut mașina unui prieten și se prezintă cu un buchet imens de flori la ușa spitalului, unde de altfel și locuiam. I se comunică de la intrare că sunt “în tură” și iasă necăjit în parcare, unde stă pe gânduri preț de câteva minute bune. Timp în care apare doctorița care era de gardă. Salvare miraculoasă pentru amândoi. Doctorița găsise mijloc de transport, iar PS urma să mă vadă pentru câteva minute bune. Și chiar să mă plimbe cu mașina, așa cum intenționase.

 “În tură”, se întâmplase ceva cu totul neprevăzut, pentru mine, dar nimic nou pentru locurile acelea.  O doamnă venise  la Urgență …să nască.  Însoțită de soțul ei. Sunăm repede la Centrală și cerem Ambulanța. Ambulanță care trebuia să transporte gravida la Spitalul din Lupeni. Chemăm între timp și medicul de gardă.  Centrala ne sună înapoi să ne anunțe că Ambulanța nu poate fi “prinsă”. Încercăm cu toții să o “prindem”. Între timp, femeia se zbate în dureri. O liniștim și așteptăm medicul. O să vină, este pe drum. Ambulanța nu stă “prinsă”, căutăm soluții paralele, întrebăm familia dacă are cumva  vreun mijloc de transport la îndemână. Nu are. Transpirăm cu toții, mai ales femeia care plânge de dureri. O încurajăm, o să o ajutăm să nască cu bine. Ea ar vrea la Lupeni, în spital. Și noi am vrea asta. Ambulanța nu stă “prinsă” încă. Timp în care intră doctorița aproape victorioasă pe ușă: Simona, un băiat care a venit să te vadă are mașină și se oferă să ducă gravida, dar cu o condiție: dacă mergi și tu cu ei. Aleluia! Confirm cu repeziciune, înșfac halatul de molton, și cu gravidă cu tot mă reped către ușă.  

 La ușă așteptau deja și alte persoane. Zăresc o doamnă tânără în mulțime, și sub impulsul momentului, o întreb cu un ton rugativ dacă vrea să ne însoțească. Acceptă cu mare plăcere. Din cabinet, doctorița țâșnește cu două instrumente în mână și mi le înmâna plină de hotărâre:”Cu pensa prinzi și cu foarfeca tai!”   Simt cum aproape mă prăbușesc… Și dacă naște în mașină?

  Cu situația în talpă, plini de bucurie că avem mașină, ne avânturăm pe șosea cu speranța că vom ajunge cu bine la Lupeni. PS călcă pe accelerație și menționează că nu este mașina lui, deci ar fi o adevărată catastrofă să asistăm la o naștere în mașină, și aproape zburăm printre serpentine. În scurt timp ajungem cu bine la destinație. Suntem așteptați la intrare și gravida este rapid preluată. Aveam să aflăm la întoarcere, că după aventura dintre serpentine a născut rapid și că era în afara oricărui pericol.

 În timp ce făceam cale întoarsă de pe holurile spitalului ,  simt cum o piatră mare se dezlipește de pe suflet și zâmbesc fericită doamnei care ne însoțise și o întreb cu un zâmbet larg:  “Dvoastra de ce erați la ușa Urgenței. Ce problemă v-a adus la noi?”  Și ce credeți că răspunde doamna?  “Nu mai știu nici eu, m-am zăpăcit de tot cu graba asta. Cred că vomitasem. Dar acum mi-a trecut!” Și zâmbim amândouă situației. Prea mult stres a fost în capul nostru.

Mai târziu în seară, PS avea să fie interpelat de către părinți, care plini de panică își întrebară băiatul în ce situație de urgență s-a avânturat, întrucât galopa plin de viteză pe șosea și nici nu a sesizat că era cât pe ce să-i “pupe” într-o depășire aventuroasă pe serpentine. 

 Acu’ revin cuminte la situația critică din prezent. Cine spunea că doar noi avem “fisuri în sistem”? Prostii. “Distracția” abia acum începe… Și în definitiv dețineam soluția magică: Cu pensa prind și cu foarfeca tai!

Și-am încălecat pe-o șa, și v-am spus povestea mea, să mai descrețim puțin frunțile și gândurile. Și mentalitățile. ..

download
Sursa foto: Google Imagini 

De ce o iubesc pe mama

 

“Mama si tata se uitau la televizor, cand mama a spus, ‘Sunt obosita si e
tarziu.
Cred ca ma voi duce in pat.’
O ia spre bucatarie ca sa faca sandvisurile pentru a doua zi.
Spala castroanele de popcorn, scoate carnea afara din congelator pentru cina
din seara urmatoare, verifica cerealele, umple borcanul cu zahar, pune
linguritele si castroanele pe masa si pregateste filtrul de cafea
pentru a doua zi dimineata.
Apoi pune niste rufe la uscat, mai baga niste haine in masina de spalat,
calca o camasa si coase un nasture care cadea la o camasa.
Strange piesele jocului ramas pe masa din sufragerie, pune telefonul la loc,
aseaza agenda de telefon la loc in raft.

Uda cateva plante, goleste un cos de gunoi si pune un prosop la uscat pe bara.
Se intinde, casca si o ia spre dormitor. Se opreste la birou si scrie o notita
pentru profesoara, numara niste bani pentru excursia de maine si ridica o
carte de scoala cazuta sub scaun.
Scrie o felicitare pentru ziua de nastere a unui prieten, o baga in plic,
scrie adresa, o timbreaza si scrie o notita pentru cumparaturi. Le pune pe
amandoua langa geanta ei.
Mama isi curata fata cu demachiantul ei 3 in 1, isi da cu crema de noapte
antirid, se spala pe dinti si isi curata unghiile.
Tata ii striga,’ Credeam ca te duci in pat.’
‘Sunt pe drum’, raspunde ea.
Adauga apa in vasul cainelui, da pisica afara si se asigura ca usile sunt
inchise cu cheia si ca lumina e deschisa pe terasa.
Se uita in camera copiilor, le stinge lampile de pe noptiere si televizorul,
ridica o camasa, arunca niste sosete murdare in cosul de rufe si vorbeste un
pic cu unul dintre copii, care inca nu-si termina lectiile.
In camera ei isi potriveste alarma la ceas, isi aseaza hainele pentru a doua
zi si indreapta raftul de la pantofi.
Mai adauga 3 lucruri pe lista ei de 6 lucruri foarte importante pentru a
doua zi. Isi spune rugaciunea si vizualizeaza implinirea dorintelor ei.
just…Minunat!
In acelasi timp tata inchide televizorul si anunta, nimanui in particular,’
Ma duc in pat.’
*Si o si face* … fara nici un alt gand.

Vi se pare ceva iesit din comun? Va mai mirati de ce femeile traiesc mai
mult?
PENTRU CA SUNT FACUTE PENTRU CURSA LUNGA…( si nu pot sa moara mai
repede- pentru ca inca au atatea de facut!!!)

*Trimiteti unor femei extraordinare aceste randuri, o sa va multumeasca
pentru asta. Si unor barbati iubitori !… Eu tocmai am facut-o.

SI APOI DUCETI-VA IN PAT!” 

Sursa: Facebook.    🙂  Tocmai am citit-o pe pagina unui prieten. Mi-a placut mult. Suna atat de cunoscut!  V-o trimit deci si voua… 

O zi minunata tuturor! 

Căldura de Acasă

13647228_208094866258584_1161024992_o

IMG_4202[1]

Deși alergarea între aeroport, trezorerie, consulat, poșta română, Gara de Nord, Grozăvești, Piața Iancului, Piața Unirii, și alte piețe cărora le-am pierdut numele și numărul, a fost una “maratonică”, dar de bun augur, am lăsat Soarele să îmi încălzească sufletul. Să îmi încălzească gândul până în cele mai adânci cămăruțe. Ce mult i-am simțit lipsa. Ce mult îmi lipsise Lumina. Lumina aceea adevărată. Lumina și Soarele de Acasă.

Cum aterizasem la București în dimineața aceleiași zile, știam la ce mă întorc. Înainte de îmbarcare, dau fuguța la toaletă să schimb fața de caniculă, cu cea de …frig, că nu aș putea spune de iarnă, în condițiile în care zburam tot în Europa și nu pe altă emisferă. Și cu jerseul meu preferat, agățat de braț, nu a fost mult să atrag priviri hazlii. Și cu toate acestea, am dârdâit olecuță în timp ce moțaiam fericită pe scaunul avionului, prinsă de toropeală.

Ajunsă în Londra cu noaptea în cap, fug să prind autocarul. Călătoria continuă… Încă 5 ore… Dârdâiala continuă…

Să fi trecut vreo oră de mers, când la un moment dat, în mijlocul unui nicăieri, cineva face disperat semn către șofer să oprească. Cumsecade, omul oprește mașinăria într-un pustiu negru de noapte adâncă și plin de îngrijorare, întreabă cu ce poate ajuta. O voce sugrumată întreabă dacă se poate urca în autocar, și că nu știe sigur încotro ar trebui să o ia, dar că fiind noapte, este mai sigur să ajungă măcar într-o autogară. Plin de compasiune, șoferul acceptă și o doamnă mărunțică urcă trăgând după ea o legătură de bagaje dezordonate.

Nu știu ce impuls m-a făcut să acționez rapid și am invitat-o pe noua călătoare să ia loc lângă mine. Poate că ideea unei călduri prietenești m-a învăluit în dârdâiala mea care devenise de acum tot mai supărătoare. Femeia a luat loc și m-a privit straniu în timp ce fața-mi congestionată de frig a făcut-o să exclame puternic a mirare! Și a scos rapid, ca într-un ochi de magie, o pătură groasă și m-a acoperit plină de afecțiune. Fato, tu ai înghețat rău de tot! Până să îmi șterg lacrimile din colțurile ochilor, mă simțisem deja învăluită de căldura binefăcătoare a unei dragoste universale. Greu de explicat… Divin de simțit!

I-am luat palmele în palmele mele și printre picături de stele care învăluiau noaptea, i-am mulțumit din tot sufletul, asigurând-o că o voi purta în rugăciunile mele. Într-un zâmbet larg plin de frumusețe și lumină, doamna m-a îmbrățișat prelung. I-am simțit sufletul atât de cald… Căldură care ne-a îmbiat într-o senină și calmă conversație… Și în următoarele minute, ne simțeam așa de bine, de parcă am fi fost cele mai bune prietene de când lumea și pământul.

Urma să cobor la Nottingham, și să las în urmă frumusețea unei nopți. Frumusețea unei conversații cu o străină care ceruse ajutorul dintr-un nicăieri. Timid, am întrebat încotro o vor mâna pașii. “Vezi tu, noaptea aceasta este magică pentru mine. Acum știu că mă voi opri în Derby.” Am întrebat-o dacă aș putea ajuta-o cu ceva. M-a privit plină de lumină și mi-a surâs grațios: “Deja m-ai ajutat!” I-am lăsat numărul de telefon și am rugat-o să mă anunțe cum decurg lucrurile, în timp ce în minte îmi rula la nesfârșit vocea aceea sugrumată care cerea șoferului să o ducă măcar într-o autogară.

Ziua de azi a trecut cu somn și frământare. Somnul care mă învăluise prietenos și frământarea gândului care mă proiecta în timp înapoi în noapte. Un firicel de liniște încerca să se strecoare timid peste tot stresul în care mă fierbeam. Și liniștea s-a făcut regină peste seara care cobora hotărâtă peste oraș. Un mesaj pe telefon mi-a readus Lumina. Și Căldura. Și Soarele. Acelea pe care deși dârdâim, le purtăm în cămăruțele cele mai adânci ale Sufletului.

“Draga mea, exact acum 10 ani, fiica mea trecea în lumea cea fără necuvinte, lăsându-mă prizonieră într-o durere adâncă, căutând în fiecare zi răspunsuri la întrebări fără început și sfârșit. Căutând semne în fiecare adiere de gând, în fiecare strop de ploaie, în fiecare ochi de lumină. Învinsă de neputință, hotărâsem ca azi să zbor către lumea ei. Nu știam exact de unde să fac îmbarcarea. Azi am înțeles cât de greșit privisem lucrurile. Mulțumesc cerului că te-a adus în calea mea. Îți mulțumesc că mi-ai adus Lumina și Căldura de Acasă. Trecuseră 10 ani de când nu le mai simțisem.”

Simțeam cum pământul se învârtește sub picioare, prinsă brusc într-un amalgan de sentimente. Am privit cu gândul la noaptea din urmă. Nimic nu ar fi trădat tristețea zbuciumată a femeii. Prinse într-o conversație relaxată, râseserăm pline de poftă de viață, glazurând întâmplări reale cu un fabulos simț al umorului. Povestisem cum Soarele ne încălzea și cum în tot amalganul de probleme care mă cotropiseră, l-am lăsat să îmi aducă Căldură de Acasă.

 

13020567_143721436029261_1889156734_n