Faces of Afghanistan

Steve McCurry's Blog

They are everywhere, these individuals of undaunted humankind,
irrepressibly optimistic and proud.
The Carpet Wars, Christopher Kremmer

Kabul, Afghanistan

Kabul, Afghanistan

Bamiyan, Afghanistan

Baghlan, Afghanistan

Yet even at their most turbulent, the Afghans have tended to impress
travellers with 
their dignity and hospitality
as much as their fierce independence.
– William Dalrymple,  author of
Return of a King: The Battle for Afghanistan 1839–42

Afghanistan

Kunduz, Afghanistan

Kayan, Afghanistan

Baghlan, Afghanistan

Afghanistan

This is Abdul Hadi. He is a teacher in the woodworking school of the
Institute of Turquoise Mountain, in Kabul, Afghanistan, where he teaches jali woodwork (latticework). He was a woodworker at the court of the last king of Afghanistan, and then for some 35 years did not have a chance to practice his skills, due to the successive conflicts.

Parwan, Afghanistan

Bamiyan, Afghanistan

Kabul, Afghanistan

Afghanistan

In Afghanistan, you don’t understand yourself solely as an individual.
You…

View original post 331 more words

Buff your dreams

While there is life, there is hope!

Buff your dreams”,  she was singing for herself.

Mornings are coming with new inner for her soul. Thoughts which stay to explode in thousands of pieces. What has been done salutes  aging  from the deepest valley of happiness. What has been planned   was following  the paths up to the tops.  What has been loved sparks  through nostalgia in the eyes. What has been lost in the gap of confidence yells to the memories; long way  spent negotiating the joy on the others’ table. Dreams steamed in the heart’s rooms, locked in the front of prejudices. Passion silenced on the waves of skirmish.

“Buff your dreams!

Make them shine.

Let them speak.

Speak to gut.

Trust your gut.

Buff your dreams”

Evenings are coming to calm  the soul.  Eyes of faith look to the bridges over time. Where everything could be pacific. Where dreams will rest on the serenity. And…

View original post 30 more words

Water poem

While there is life, there is hope!

“Human nature is like water. It takes the shape of its container.”
― Wallace Stevens

img_3358

“Don’t be ashamed to weep; it’s  right to grieve. Tears are only water, and flowers, trees, and fruit cannot grow without water. But there must be sunlight also. A wounded heart will heal in time, and when it does, the memory and love of our lost ones is sealed inside to comfort us.”
― Brian Jacques, Taggerung

img_3378

“Water does not resist. Water flows. When you plunge your hand into it, all you feel is a caress. Water is not a solid wall, it will not stop you. But water always goes where it wants to go, and nothing in the end can stand against it. Water is patient. Dripping water wears away a stone. Remember that, my child. Remember you are half water. If you can’t go through an obstacle, go around it. Water does.”

View original post 527 more words

(function(g){g.__ATA.initVideoAd({format: ‘inread’, sectionId:620030955});})(window);

Ciudat titlu pentru o postare de miercuri, dar pe mine m-a lasat fara cuvinte taman bucatica acesta de simboluri. Am gasit-o asezata cuminte la finalul postarilor. Am intrat in editare, dar imi dispare, deci nu am cum sa o indepartez.  Nici video-urile din youtube nu se mai aseaza toate cuminti pe pagina, ci doar sub forma unul link. Este drept ca am cam lipsit o vreme de pe domeniu WordPress-ului, dar nu imi amintesc sa fi vazut nimic ciudat ieri. Doar in dimineata aceasta.

Voi stiti ceva despre “(function(g){g.__ATA.initVideoAd({format: ‘inread’, sectionId:620030955});})(window);” ?  Ne face WordPress-ul o “surpriza” de toamna? Recunosc ca sunt nepriceputa in programe de genul acesta. Cum as putea sa inlatur pasajul cu pricina? Ca, nah, nu prea arata estetic, asa cum sta tolanit si ursuz la capat de linie.

mirare

 

Note din Marți

 

Și gânduri, rătăcite printre mulțime de lume. Printre mulțime de lume așezată involuntar în mintea mea. Se circulă cu mirări și nedumeriri albastre. Și galbene uneori. Pictate cu cele negre printre note de Marți.  Grea problemă și cu mintea asta!

Îmi plac mult cățeii, mai ales cei de talie înaltă. Sunt adorabili și, deja universal dovedit, sunt cei mai buni prieteni al omului. (Nu, nu i-aș culca cu mine în pat, dar acest detaliu este o alegere personală.)  Devin oarecum nostalgică și tristă la amintirea frumoasei mele Teo, pe care o alintam “fetița mea”. A fost o binecuvântare pentru noi toți. Avea frumos amenajat spațiul ei și a fost iubită enorm. Ne-a răspuns cu aceeași iubire.  Niciodata nu am ținut-o în lesă. Niciodată. A refuzat categoric la prima încercare, și noi am fost de acord cu dorința ei. A fost liberă în spațiul ei, în spațiul nostru. Ne-a protejat cât a putut de mult, așa cum o fac mai toți ciobăneștii germani. A fost cuminte și ascultătoare.

De ce vorbesc despre Teo acum? Am făcut declicul la următoarea imagine: eram în mulțimea de oameni din centru orașului, iar la un moment dat în fața mea apare o mămică ce împingea un cărucior, în timp ce un puști de vreo 3-4 anișori o urma. Nimic ciudat până acum, doar că… puștiul era conectat de mamă cu un fel de lesă! M-a șocat… Marți sau gând de toamnă, nu știu… Poate că eu îmbătrânesc prea repede, ori poate că sunt prea sterilă în gândire. Buun, este “safe” așa cum îi place englezului să-i spună… Este, dar cum este sentimentul copilului legat și agățat de brațul mamei?  Sa fie doar gândul meu prea bătrân cel care îmi spune că un copil se ține de mânuță, sau este purtat în brațe, ori în cărucior, nicidecum agățat precum un câine, într-o lesă? Se prea poate.

Iar în timp ce o ceață densă se așează peste oraș, rămân nedumerită în gânduri și întrebări, între notele de realitate a anului ce-l tranversăm. Tot marți și tot cu note, tot prin mulțimea de lume, am zărit 2 oameni căzuți la pământ. În timp ce trecătorii, obișnuiți deja cu oamenii drogați ai străzii, treceau oarecum nepăsători în fața acestui tablou al cotidianului. Cineva totuși sărise să acorde un ajutor, iar altcineva sunase o ambulanță.

Sunt pozitivă, încerc adică să rămân cât de mult pot. Până și emailul îmi este inundat cu mesaje de genul celor “o mie și una feluri în care poți să…”,  in care devii…, ori în care fericirea “își rânjește” ochii mătăsoși taman în pragul casei. Și totuși, realitatea este atât de gri, ploaia nu mai contenește, oamenii străzii se înmulțesc îngrijorător, și mai nou, copiii sunt ținuți în lesă… Mi-e dor de vremea bunicii, când alergam liberi pe coline, în jocul cu inocența, când soarele ne mângâia printre crengi de pădure, iar râul ne șușotea povești despre  un “a fost o dată ca niciodată”.

Este marți iar notele mele prind culori de galben, negru și doar puțin albastru. În timp ce gândul îmi fuge nostalgic către lumea amintirilor și a inocenței, să își adape liniștea și să își împrospăteze voința.

20170818_202909

 

 

Atingerea Paradisului

Ne jucăm cu cifrele… Numărăm stelele în toată splendoarea lor, așa cum stau ele suspendate pe ochiul universului. Numărăm visele și le lipim tainic de inimă… Un gând cu zâmbete înflorite la colțul sufletului și două perechi de ochi ce tânjesc imaginea unui mâine. Imaginea unui  anotimp al merelor coapte în care curcubeul dansează cu soarele… Este încă ploaie… Plouă încet, mocănesc peste cale. Zilele se adâncesc în neguri sălbatice în care durerea își infinge colții obraznici. Plouă încet și macină credința unui a fi într-o speranță. Lacrimi se aliniază neputincioase  pe notele cadențate ale ploii, ca într-un dans înfrigurat cu noaptea…

La început a fost examinarea… Ne-au rânjit din imagini furtuni descălecate pe tîmplele timpului. Ochii Petrei mă priveau calzi, chemând parcă din lumi nevăzute bucuria unui vis dorit a împleti universul în lumini și bucurii statornice, agățate oriunde pe bolta  de speranțe ale copilăriei.  Ce luptă crâncenă începuse a mușca din inocența unui vlăstar, în timp ce neputința mea de a scoate un cuvânt se accentua. Mi-au rămas doar lacrimile pe care încercam să le ascund după colțurile gândurilor. Mi-am forțat zâmbetul să își întindă aripile și să ne învăluie  intr-un mantou al speranței…  Speranta care păstrează puterea voinței. Voința de a continua drumul către destinație. Voința de a fi, de a cunoaște, de a trăi.

Petra închide ochii… A obosit între alergările de gânduri ce o frământau. Peste cei doar 7 ani, viața mâzgălea linii neprecise între puncte de durere. Metastaze rânjeau pline de ură și surpau teritorii. Somnul se împletea cadențat cu vise vorbite în care zâmbetul reușea uneori să învingă geana ploii. Plouă cadențat peste zi, iar noi ne afundăm tot mai mult în  negura unui necunoscut.

În timp ce numărăm iar visele și le agățăm de suflet, seara ne aduce o liniște grea peste gânduri.   Ochii Petrei strălucesc ca într-un joc ciudat cu focul stelar. Îmi spune printre picături de somn, că este bucuroasă.  Cerul și-a deschis poarta, călătoria începe curând. Are deja emoții. Pe o geană de cuvânt stau îngerii purtând coronițe ca de curcubeu. Este așa de minunat!  Si în timp ce șiroaie năvalnice de lacrimi mă cotropesc involuntar, Petra îmi zâmbește într-un clișeu închistat  pentru eternitate iar somnul îi aduce marea descătușare. Drum lin, copil blând, către destinația finală. Nu mai înțeleg cum se oglindește karma și toată credința.  Nu mai prind firul adevărului absolut. Mă pierd în întrebări absurde, dar sper într-un mâine luminos acolo printre îngeri pentru copilul care a fost dorit de curcubeul infinitului.

Viața continuă să își petreacă nuntașii către marea cununie universală, în timp ce moartea își întinde ghearele necruțătoare ca un uliu pornit în vânarea fericirii.  Tacerea stă de veghe pe cale, în timp ce destinația poate fi într-un oriunde.  Atingerea  Paradisului se joacă pe zâmbete și lacrimi în înțelesurile noastre.

21

Mai multe curcubee gasiti in tabelul lui Eddie 

 

 

 

Ziua iubitorilor de carte

Ieri a fost ziua iubitorilor de carte. Frumoasă inițiativa de a marca o parte a iubirii. Iubirea de cuvânt, iubirea de cultură, iubirea de adevăr, iubirea de frumos… Cei care sunt prinși în mrejele acestei iubiri cunosc prea bine toate văile și piscurile de-a lungul călătoriei către desăvârșire.
Alături de toate imaginile culese de-a lungul anilor dintre slovele tipărite și dintre filele timpului, se conturează secvențe scrise cu penițe de aur pe memoria răstimpului personal.
Mi-am amintit o întâmplare oarecum hazlie, petrecută cu ceva ani în urmă. Fiul meu cel mare fusese admis în patru olimpiade naționale în anul acela. Pentru că organizarea lor era în orașe diferite dar în aceleași zile ori zile consecutive, a ales să participe doar în două dintre acestea, cea de Limba și literatura Română și cea de Istorie. Cea de Limba Latină și cea de Filozofie coincideau ca dată cu celelalte, deci au căzut din plan.
Zis și făcut, maratonul începe. Cosmin pornește din Deva cu delegația de Istorie către Alba Iulia. A doua zi se desfășoară concursul. După examen, un profesor îl aduce repede la gară, de unde îl preiau eu din mers. Veneam dinspre Deva cu destinația Ploiești. În cele două- trei minute cât oprește trenul în gara din Alba Iulia, preiau copilul și semnez ceva hârtii cum că acesta a părăsit delegația de Istorie și îmi este încredințat. Urmăm un drum lung către Ploiești. Cei care călătoriți pe ruta Deva- Ploiești, știți probabil că este un oarecare consum de nervi călătoria pe căile ferate.

Ajungem către seară gata obosiți în Ploiești. Cam o oră ne-a luat să găsim locația cu Delegația de Română. Am doar cuvinte de laudă pentru oamenii aceia care au organizat totul impecabil. Am fost și eu cazată peste noapte în campusul unde erau instalați copiii veniți din toate colțurile țării. Am semnat iar hârtiile de predare a copilului, iar dimineață cu noaptea-n cap am pornit înapoi către Deva. Cosmin urma să între în ziua aceea la proba scrisă a Olimpiadei.

Ziua a trecut obositoare, cu drumul de întoarcere și cu stresul meu de mamă. Cum o fi, cum s-o descurca copilul, știți voi, chestii care bântuie orice cap de părinte.  Abia către seară primesc un telefon de la Cosmin. Cu o voce posomorâtă mă anunță întâi că a fost aiurea. “La un moment dat, ne-au cerut să facem un eseu de 3 pagini”. Face o pauză adâncă, timp în care încerc să mă dezmeticesc… Nu mi se părea nimic aiurea. Nu înțelegeam unde este problema. Știam că eseurile sunt în meniurile lui favorite.  Și brusc continuă cu o inflexiune nervoasă a vocii: “Păi cum se poate așa ceva? Să îmi spună pe câte pagini să fie eseul? Dar ce, lui Creangă i-a spus cineva pe câte pagini să își scrie Amintirile? Lui Eminescu i-a spus cineva pe câte pagini să își întindă Luceafărul? Este absurd. Absurd, absurd. Păi ei cred că eu am venit până la Ploiești doar ca să scriu 3 pagini de eseu? Aiurea.”  Mda, îi dădeam dreptate! Nu doar pentru că este copilul meu, dar pentru că într-adevăr, simțisem împreună cu el toată oboseala drumului, cu atât mai mult cu cât ziua precedentă fusese într-o altă competiție națională. Cu totul diferită. Calmă, în timp ce îmi stăpâneam râsul, îl întreb: “Și câte pagini ai scris, puiuț?” “17!” a fost răspunsul lui hotărât. “Bravo, mami, bravo!” “Tu îți dai seama că voi fi descalificat?”  “Nu are a face, contează doar că ți-ai exprimat gândurile pe cele 17 pagini. Asta ești tu. Nu toți putem fi încadrați în bareme. Nu se potrivește pentru toți la fel. Cele 17 pagini vor conta mult mai mult pentru viitorul tău decât rezultatul din Olimpiadă!” Și bineînțeles, am continuat cu multe alte încurajări.
Era greu pentru iubitor de carte precum el, să fie limitat la a se exprima doar pe 3 pagini. Nu a luat nici un premiu în acea olimpiadă, bineînțeles, dar m-am bucurat mult ca s-a exprimat așa cum și-a dorit. Și asta a contat mult mai apoi și în alte etape ale drumului.

Amintiri interesante și uneori hazlii de pe traseul timpului ne încrucișează mereu memoria. Azi le zâmbim frumos în timp ce creionăm alte cărți pe fruntea memoriei. Ziua iubitorilor de carte este zilnic aniversată în casa noastră.

20170701_210417

Vă lăsăm zâmbetul nostru și toate gândurile bune.   Și vă dorim tuturor iubitorilor de carte, lectură plăcută, oriunde v-ați afla!

Femeia de succes

While there is life, there is hope!

10612958_1582938908648421_3152107504966821751_n

Ei bine, zilele acestea am fost bombardată ( emoțional și perplex) de unele articole din media, cum frumoasa și distinsa femeie de succes este acea doamnă/ donșoară care pășește cu mândrie  și îndrăzneală pe covoarele roșii ale societății, sparge zidurile de beton ale înnoptării   masculine și se  cocoteaza cu avânt pe culmile pline de soare ale egocentrismului. Sau și mai rău, pe cele ale narcisismului.  Iar asta după ce tocmai a tăiat în stânga și în dreapta cu furie și indârjire ceva  judecăți și oareșicare reguli ale bunului simț. Acum, să nu se înțeleagă că am eu o problemă cu doamnele din articole, am doar o problemă cu noțiunea de succes. Și cum este ea definită. De unde începe și unde se termină, dacă se mai termină.
Prima femeie de succes din viața mea este… Mama.  Mama,  care deși trăise într-o perioadă destul de dificilă a făcut față cu…

View original post 399 more words

Poets against Racism

 

 

 

 

 

 

 

 

On 29th of July I have been  invited to take part in a great event: “No To Racism, Support Refugees Fundraiser”.  Organized by Nottingham Stand Up To Racism, the event raised  awareness of anti racism, Islamophobia issues around refugees and raised  money in support of these campaigns. It was such a great time while I enjoyed playing music and poetry reading by some local artists. I salute this amazing initiative and I wish to continue the projects as is one of the art meaning to rise awareness against any kind of racism in our society.

Racism is a universal  phenomenon and  is influenced by  political, historical, social, and economic factors. It could appear in  different forms in a wide range of  contexts. Racist attitudes and beliefs are misconceptions about people based on concluded racial lines and are often built  on the fear of  the difference. It may include differences in  values, religion, physical appearance, ways of living and perceiving the world. Racism could be a result of a multiplex interplay of individual attitudes, social values and institutional practices. It could be  expressed in the actions of individuals and institutions and could be  developed  in the ideology of popular culture.  Racism devalues  people’s identities and dehumanizes   them. Racism destroys the communities’ connection and generates division in society.

Poetry as a great form of art could serve for the healing of  racism’s scars, by showing to the universality that racism is absurd,  by reminding the omnipresent truth that we all are the same race. Poetry could share the desire of being treated with respect as individuals.

20258389_1384473468254365_3692868648327843698_n

Equality

You declare you see me dimly 
through a glass which will not shine, 
though I stand before you boldly, 
trim in rank and marking time. 
You do own to hear me faintly 
as a whisper out of range, 
while my drums beat out the message 
and the rhythms never change.

Equality, and I will be free. 
Equality, and I will be free.

You announce my ways are wanton, 
that I fly from man to man, 
but if I’m just a shadow to you, 
could you ever understand ?

We have lived a painful history, 
we know the shameful past, 
but I keep on marching forward, 
and you keep on coming last.

Equality, and I will be free. 
Equality, and I will be free.

Take the blinders from your vision, 
take the padding from your ears, 
and confess you’ve heard me crying, 
and admit you’ve seen my tears.

Hear the tempo so compelling, 
hear the blood throb in my veins. 
Yes, my drums are beating nightly, 
and the rhythms never change.

Equality, and I will be free. 
Equality, and I will be free.

Maya Angelou