Miercurea fără cuvinte sau ziua în care mi-am lipit impresiile de suflet

Era o seară de miercuri într-un septembrie fierbinte, rătăciți pe străzile Islamabadului. Plimbarea devenise deja obositoare după cele câteva ore în care bătusem cu talpa o bucată impresionantă de oraș. Grădini și flori se îmbinau cromatic într-un dans arhitectural fascinant cu betoanele clădirilor. Lumina făcea să îmi apară totul ca într-un ochi de magie. Aerul era diferit iar gustul apei pe care o înghițeam din când în când din petul de plastic îmi părea de pe  altă planetă. Totul era  reflectat atât de fascinant in ochii-mi curioși.

Eram deja în afara zonei centrale a capitalei. Hotărâserăm că este târziu și toropiti de căldură și oboseală, am tăbărât în primul “Taxi” care stătea cuminte pe marginea șoselei. Era o mașină veche, nu mă întrebați marca, pentru că sunt complet neștiutoare în ale cailor -viteză. O mașină veche cu un șofer foarte abil care a început a conduce destul de iscusit într-un trafic cu totul pierdut de sub control ( părerea mea) dar stăpânit cu o precizie fabuloasă. Un trafic care se plia perfect în toată dezordinea. Mașini care intrau, ieșeau din bandă, fără nici o regulă de circulație bine stabilită ca o conduită obligatorie, dar care știau perfect cum și când să facă ușoare viraje “la stânga” sau la “dreapta”. Ca un dans amețitor care mă făcea să stau încordată, în timp ce șoferul mă asigura că totul este ok, m’am (părerea lui).

De-a lungul șoselei patrulau echipaje de poliție. Mă obișnuisem deja cu prezența lor zilnică dar acum păreau că se înmulțiseră îngrijorător. Șoferul ne prezintă ultimele noutăți stradale și aflăm că problemele începuseră la granița cu Afganistan, pe unde se bănuia că intraseră ilegal  persoane suspecte de terorism. Iar acum, poliția făcea controale riguroase cam peste tot. O groază de mașini au fost oprite pentru controlul de rutină. Orice mic amănunt ce părea suspect, era atent monitorizat. Și în timp ce șoferul ne povestea toate acestea într-o engleză curată, un agent de poliție face semn să tragem pe stânga. In timp ce șoferul alinia cuminte mașinăria, ofițerul de poliție își ținti fix privirea pe mine. Ops, se pare că eram suspectă. Am zâmbit ușor, mai mult pentru mine. Stați liniștită, m’am, totul este ok, îmi șopti încurajator șoferul, în timp ce soțul coborâ din mașină. Domnul ofițer se prezentă politicos și tot politicos ne ceru actele de identitate. Am dat să cobor din mașină, dar polițistul îmi făcu repede semn că este în regulă, să rămân acolo.  Avea în privire o gingășie pe care nu reușisem nicidecum să o captez în alte evenimente stradale cu controale rutiere. AB vârâ capul și îmi ceru pașaportul și certificatul de căsătorie ( pe care-l purtam mereu cu noi-voi reveni asupra acestui detaliu). Apoi se îndreptaseră amândoi către  un mic chioșc  improvizat la câțiva pași. Reveniseră după câteva minute. Domnul ofițer îmi explică plin de eleganță că poliția  este  în mijlocul unui control riguros datorită unor grupări teroriste care pătrunseră ilegal în țară.  Mă văzuseră în mașină iar pentru că arătasem suspect au fost anunțați prin stație de către echipajul anterior. Își ceru scuze pentru neplăcerea pe care mi-au provocat-o dar că a fost totuși prudent să oprească mașina. Desigur, subscriam la cele spuse! Și în timp ce ne luam la revedere mă minunam în sinea mea de această mostră de politețe. O politețe pakistaneză, cum aveam să-i spun ulterior, când dezbăteam subiectul cu AB. Of course, este răspunsul lui de fiecare dată… Este o impolitețe să scoți femeile din mașină… Și îmi împleteam gândurile de seară cu cele ale adevărului absolut.  Cine are dreptate, cine greșește, cum sunt percepute lucrurile, unde încep nivelurile, și multe altele.  Sau poate că fusesem cumva orbită de flashul știrilor mondene. Cu probleme religioase  și teroriști. Era oarecum cu teroriști, dar se vede treaba că era  și cu trupe de poliție ce securizau zona, era  cu multă politețe,   cu multă umanitate. Și da, aveam  să asist la multe scene de o umanitate pură.  Până la lacrimi.

Se spune neoficial, că miercurea ar fi una fără cuvinte. Am găsit ideea aceasta nu doar în blogosfera românească, am întâlnit-o și în cea internațională. Miercurea aceea care ne aduce în imagine și în gândire ineditul care surprinde. Care ne pune pe gânduri, mai mult sau mai puțin înfășurați în emoții și sentimente. Miercurea care ne ampreteaza memoria cu neobișnuitul. Frumos sau murdar, subiectiv legat de impresiile noastre.

Peste toate zâmbeam unor momente pline de frumusețe. A fost o miercure fără cuvinte. Toate adunate buchet, oameni și momente.

 O miercuri plină de momente unice, oriunde te-ai afla.

IMG_3122

IMG_3168.JPG

IMG_3223.JPG

IMG_3178.JPG

IMG_3164.JPG

11950913_10203922718103125_147171427_n

În dans cu copilăria

Deși anii au trecut cernând nostalgie, copilul din mine vorbește  azi iar.   Țin minte că eram încă în primele zile de școală. Clasa I-a A, Școala Generală Nr 1, Hunedoara. Pe atunci așa erau denumite școlile. Nu țin minte să fi avut atașată altă denumire. Azi nu se mai numește nicicum. Nu mai există. S-a pierdut ca și entitate undeva în istorie, o dată cu copilăria noastră. Trăiește și respiră doar prin amintirile noastre dragi. Atât de dragi unele. Și poate prin cerneala care încă acoperă câteva certificate de absolvire. Ca o documentare a existenței pentru generațiile următoare. Sau doar ca o poveste spusă din gură în gură de mulți dintre noi care între timp am devenit părinți sau chiar bunici.

A intrat în clasă cu un zâmbet frumos și senin. Ca o zi de primăvară. Deși eram încă într-un septembrie luminos cu ploi de frunze în dansul vântului. Cu frunze ce ne băteau uneori în geamurile clasei și ne înseninau cele patru ore ale dimineții. S-a uitat peste clasă: tu, și tu, și tu, și tu… A numit câteva fetițe. Le-a invitat să vina la ora 5 în aceeași sală de clasă. Pentru o surpriză.  Nu am fost nominalizată printre fetițe. Tristă, am întrebat-o pe tovarășa învățătoare dacă ar fi voie să merg și eu. Desigur, mi-a răspuns aceasta apoi a adăugat: Toate fetițele  sunt binevenite!

Bucuroase , dar mai cu seamă curioase, un grup de fetițe năstrușnice, proaspete școlărite, așteptam la ora 5 după amiază,  nerăbdătoare, să vedem despre ce va fi vorba. Domnișoara a reapărut și ne-a salutat cu delicatețea și grația dansului. Și pe un ton jovial ne-a invitat la…dans. Da, exact. Ne-a pus o casetă cu melodii ritmate și ne-a invitat să dansăm așa cum știm noi. Să ne fâțâim, mai pe vorba mea. Ne-am fâțâit noi ce ne-am fâțâit, ca o  joacă  a copilăriei. Apoi după o vreme, domnișoara a decis: tu, și tu, și tu, dacă doriți, sunteți invitate să faceți parte din grupa de dans modern a școlii. Am fost nominalizată printre fete! Ura!!! Trăiam unul dintre cele mai mărețe momente de fericire ale vieții mele.  Al celor 7 ani de viață. Până atunci.

Începând de a doua zi, eram prinsă în iureșul “repetițiilor”. Eram așa de bucuroasă în interiorul copilăriei mele.  Zilele ce au urmat m-au învățat așa de multe lecții delicate. Mi-au sădit așa de multe cărămizi pe fundația încrederii.  Se spune că un pedagog excelent este cel ce ține audiența trează doar prin naturalețea actului predării.  “Tovarășa instructoare” a făcut mai mult. A reușit nu doar să ne “predea” tehnica dansului, să ne învețe cum să urmărim cu privirea colțul în care vrem să ajungem prin piruiete. Să țintim cu gândul punctul  final. Să ne concentrăm pe ceea ce ne dorim să realizăm.  Ne-a învățat nu doar despre grația mișcării. Mai presus de toate, NE-A IUBIT.  Ne-a îndrăgit ca pe propriii copii, ne-a răsfățat prin gesturi pline de noblețe, ca o mamă protectoare.  Ne-a urcat pe scenă și ne-a dat drumul să “zburăm”. Ne-a insuflat încrederea că orice se poate. Ne-a arătat că putem construi ceva frumos. Și important. Era, dacă vreți, nu doar un act de iubire. A fost și un act de curaj. Un curaj asumat, pornit dintr-o pasiune. Aceea a dansului.  A dansului care spărgea orice barieră culturală, orice prejudecată. Era o iubire pentru grație, frumusețe, eleganță, noblețe.    Ne-a cusut cu propriile mâini costumele, petrecând nopți de nesomn, doar ca noi, fetițele ei, să fim frumoase și pline de eleganță pe scenă. Eram la începutul anilor ’80,  ani măcinați de comunism. Ce știam noi, copii fiind, de toate acestea.  Era o vreme în care era foarte greu să găsești costume adecvate. Fie că am fost “păpușele” sau “rățuște”, sau dansam cu ploaia, am strălucit prin eleganță și modernism. Pentru că ea a pus pasiune și iubire în  educația noastră.

Revin la importanța pedagogului ca și mentor. Sunt așa de mulți oameni care mi-au influențat pe parcursul vieții atitudinea. Fie pentru o vreme, pentru o etapă, în care eram la o anumită înțelegere, ori fie pentru un drum mai lung. Tulica, “tovarășa noastră instructoare”, mi-a pavat în suflet un drum întreg de bucurii, încredere, forță. M-a învățat să iubesc nu doar dansul, dar și ceea ce încercam să exprimăm prin el. Mi-a colorat copilăria cu bucuria încrederii, cu forța atitudinii.

Într-o duminică dimineață, m-am trezit cu o febră de 40 grade. Cumplit, foarte cumplit pentru mine. Am sărit tristă din pat și mi-am anunțat părinții că orice ar fi, eu musai trebuie să ajung în ziua aceea la spectacol. Eram “piesă” importantă din dans și fără mine, ar fi arătat dânsul ciuntit. Așa gândeam eu. Nu au contat nici sfaturile medicului de gardă ori asistentelor din serviciul de urgență unde ai mei mă duseseră în grabă. Cineva m-a întrebat de ce sunt așa de încăpățânată. Nu eram încăpățânată. Era iubirea mea pentru ceea ce făceam. Eram implicată într-un proces fabulos. Era vorba despre o desfășurare de forțe iar eu eram parte din context. Era ceva pentru care trebuia să lupt, să mă zbat. Nu aveam voie să cedez. Azi poate pare pueril, dar pentru copilul de atunci din mine a fost o zbatere profundă. Într-un final, au cedat și am dansat în spectacol. Ca prin minune, febra dispăruse iar eu radiam a fericire. Nu știu ce s-a întâmplat după spectacol. Nu mai rețin. Bifasem spectacolul iar eu eram așa de împlinită!

Multe alte spectacole au urmat. Le pierdusem numarul. Dar nu le pierdusem scânteia bucuriei.  Mirajul scenei.  Ritmul muzicii. Aplauzele și emotiile pozitive.

Sunt etape ale copilăriei pline de emoții, bucurii  ori lacrimi. Etape în care avem nevoie de cei maturi să ne fie alături și să ne arate drumul către Lumină. Sau aș spune, să ne înțeleagă ca vrem să alergăm către Lumină. De cele mai multe ori,  ca și copii, vedem cu inima lumina dar avem nevoie de cineva să ne țină de mână și  să ne îndrume pașii. De cineva care să ne iubească. Pentru că, înainte de toate, copiii au nevoie de dragoste. Au nevoie de înțelegere, de deschidere. Acasă, prin părinți, dar și la școală, prin educatori.  Iar Tulica, înainte de dans, ne-a iubit, ne-a înțeles, ne-a mângâiat copilăria!

16473571_1447463448610722_3625276595933552471_n16507832_325944294473640_6954977115083372938_n16708763_980903225386903_3093667225531964618_n16602847_1453540554669678_2743920578693876789_n16711867_1453541524669581_8247506709961297868_n16711476_1453548741335526_4496496564769450055_n16711588_1453568724666861_2017025544783878378_n16730269_1457355624288171_3557917121856591696_n16730350_1453540558003011_145501886973222328_n16730426_1453545724669161_6556968381228114773_n16831153_1462049853818748_1214174611601423347_n16730671_1454517971238603_5738033225767613755_n16730637_1453565424667191_64465347287284532_n16832138_163505617491116_3383961933751332288_n17553983_1498611336829266_8587466101623689506_n

18274851_1547861811904218_3895379665128349494_n
Pozele sunt din arhiva personala a profesoarei de dans, Tulica noastra cea iubita.

Copiii poate nu își vor aminti ce marcă de jucării au avut, dar își vor aminti cu siguranță de cei ce le-au înseninat momentele în dansul cu copilăria.   Amintiri prețioase care  vor consolida drumul oricărui început. Un început în  orice etapă a vieții ar fi el.

 

 

Tot despre…dragoste, flori și ciocolată.

Sunt tot eu, aceeași care în urmă cu ceva vreme molfăiam ideile și încercam să le coc în întrebările timpului. Lovită de viață, soartă, sau cum i se mai spune. Lovită de Home Office, de ambasade, de reguli și protocoale… Alergată de gânduri, căutătoare de răspunsuri. Singură de fapt ca persoană ( întreagă, sper :)))) în bolunzeala procedurilor. Și încă în libertate, sau democrație, sau, mă rog, un fel de libertate, sau democrație.

Nu știu cât sunt de optimistă, sincer nu am măsurat. Nu am încă o unitate fixă (nu cred însă că există vreuna!) care să îmi arate clar de unde până unde mi-am permis, îndrăznit, să îmi întind brațele optimismului. Știu doar că mi s-a spus deseori că am exagerat, că am gafat, că este imposibil, că este o nebunie, că nu sunt normală, și multe alte variante, cum vreți voi. Pentru că, zic eu, le-am auzit pe toate. ( Variantele!) Mă mai copleșește un râs molipsitor (păi da, acum pot să râd, dar atunci, phaiii, aș fi urlat până la vârful blocului și înapoi!) când îmi derulez în capusor imagini în timp real.

Dar știu că ciclurile vieții se consfințesc din ce în ce mai mult. Și că orice Tsunami, furtună, sau orice altă catastrofă, aduce după sine curcubeul. Fie că se vede din ruine, din ape, din încercări, din bălți mocirlite, curcubeul este miraculos. Aduce cu el puterea de a o lua de la capăt. Forța de a zâmbi, forța de a ierta, forța de a crede în noi primăveri.

Nu pot să continui fără a menționa aici pe scurt că orice curcubeu a desenat frumos în ochii copiilor mei. Spun pe scurt, pentru că altfel aș petrece ceasuri lungi explicând cum motorul și puterea de merge mai departe se leagă strâns de existența lor. Strâns cu firele de aur ale dragostei. Azi nu vrem să vorbim despre Tsunami. A fost, a trecut. A trecut și perioada de tranziție. Și replicile. Azi vreau să evidențiez doar curcubeul. Cel care ne-a zâmbit tuturor. Azi este Soare. Și vreau să ne bucurăm de el. Atât cât ne va fi îngăduit. Atât cât vom avea puterea să-l înțelegem. Și să-l urmăm.

Săptămâna trecută, în timp ce petreceam o zi relaxantă cu fiul meu cel mic, în aria Nottinghamului, primim o veste de la fratele lui. Fiul meu cel mare a fost admis la Universitatea din Oxford pentru un master în Filosofie și Științe Politice. Erau încă la grădiniță și îi încurajam să indrăznească să viseze. Îi încurajam să muncească pentru visul lor. Îi încurajam că totul poate fi posibil dacă există iubire. Bucuria mea este fără margini. Pentru că le-am urmărit pașii, le-am simțit pasiunile. Fie că vorbim despre cărți, istorie, filosofie, fizică sau matematică. Pasiunea este în ei. Fericirea izvorăște din împlinirea lucrurilor care-i face mulțumiți.

Și pentru că vorbeam la început despre Home Office, ambasade, reguli și protocoale, variante, optimism și alte alea, revin cu un alt curcubeu. După 2 an și 5 luni de chinuit, bătut la uși, semnat și contrasemnat acte, ștampilat, parafat, anulat, respins, aplicat din nou, respins iar, semnat și parafat, contrasemnat și trimis la judecătorie, înfățișări, audieri, protocoale, ambasade, ministere, interviuri, abuzuri, pomeniri de origini românești, regulations și alte chestii de procedură la procedură, în sfârșit, vorba necunoscutului, Dragostea a învins!

Azi ne bucurăm de curcubeu. A răsărit în sfârșit. Am crezut în el, am insistat să cred chiar și atunci când orbecăiam în intunericimea timpului. Îndrăzniți să credeți în dragostea și pasiunea voastră, chiar dacă lupta pare nesfârșită, chiar dacă efortul este peste măsură. Într-o zi, sau într-un ceas, un curcubeu vă va zâmbi. Iar bucuria va fi  imensă!

Cu optimism înainte, oriunde te-ai afla!

P.S.  Scriu uneori. Primii care m-au încurajat să public au fost copiii mei.  Așa s-a născut și blogul. Nu știam prea bine cu ce “se mănâncă”. Nu că aș ști foarte multe acum! Scriu rar. Și greu. Sunt emotivă și mă ascund de după rânduri.  Luna martie mi-a mai adus o bucurie.   Dragoste, flori și ciocolată  mi-a adus și Webcultura în casă. Sau Webcultura m-a primit în casa lor. Mulțumesc, Webcultura!

16938759_337170373351032_4806061385615119008_n

11995612_10203954482097205_2057642665_n

Ziua în care au zburat cocorii (II)

“Că dragostea este oarbă, s-a confirmat, iar și iar. Cât de oarbă și împleticită în beția timpului, a depins de protagoniști. Fiecare scriindu-și bucățica de poveste. Înțelegându-i rostul prin lumina eului interior. Sau a intunericimii în dansul cu umbrele. Că a fost modelată de percepția culturii s-a confirmat, din nou. Iar și iar. Și că firescul ei a fost firescul timpului trăit. Atât de diferit pe scala infinității. Cu minusuri sau plusuri răsturnate în prejudecăți sau ritualuri.” Iar în timp ce Helen îmi explica mai mult ca pentru sine, oscila cu privirea între geamul camerei și tavanul înalt. Din când în când se oprea brusc și mă privea adânc în ochi, de parcă ar fi căutat un reper de sprijin pe care să conteze în toată razboiala asta. O razboială aprigă care îi eroda interiorul de câteva săptămâni bune.

“La început am ignorat. Am simțit. Dar am ignorat. Începuse Ramadanul și îmi doream mult să mă concentrez pe puterea lui binefăcătoare. Îmi doream Lumina. Așa cum am îmbrățișat-o atunci când l-am cunoscut pe Moham. Așa cum am perceput-o atunci când de bună voie m-am alăturat lui în toate. Dragoste, căsnicie, credința, religie. Atunci când dădeam de pereți toate prejudecatiile și cârcoteliile familiei, iar în numele iubirii am ales calea islamului. Pentru că, întâi de toate, aici l-am găsit pe el. Cel care credeam că-mi va fi unicul. Alesul vieții.”   Helen vorbește domol și mă uimește toată puterea ei de a sta încă calmă, deși pare un înveliș al unei clocotitoare lupte interioare. Nu îndrăznesc să o întreb nimic. Nu știu exact cât anume știe din toată împleticeala realității. Și apoi mă doare să o văd năruită sub toate pietrele dure ale infidelității soțului ei.

“O femeie simte repede când ceva se schimbă în mariajul ei, eu așa cred. Și așa am simțit și eu.” Privește fix tavanul preț de câteva secunde, apoi brusc întoarce capul către mine, și în timp ce bărbia îi tremură puternic, șiroaie de lacrimi se preling grăbite  pe obrajii palizi. “Mi-a confirmat! Iubește o alta. Mi-a confirmat cu seninătatea cerului de iulie. O iubește și își dorește un copil cu ea. Dar eu să stau liniștită că voi fi pentru totdeauna sub protecția lui. Voi fi pentru totdeauna soția lui.” Și brusc izbucnește într-un hohot de plâns în timp ce îmi caută îmbrățișarea. O cuprind în neputința gândurilor. În neputința înserării care îmi împroașcă credința cu stropii grei ai suferinței. O cuprind ca pe o soră a inimii. Nici un cuvânt nu cred că și-ar mai avea rostul acum. Nici nu l-aș găsi, de altfel. Sunt mută în neînțelegerea mea. Rămânem îmbrățișate în timp ce soarele apusese deja demult, iar umbrele nopții trăgeau după ele tristetiile lumi. Sau cel puțin așa  percepeam eu.

***

Au mai trecut trei zile. Trei zile și trei nopți în care s-a așternut liniștea. Sau așa părea. Cugetam pierdută în labirintul întâmplărilor. Câte Helene în lumea aceasta, captive în mariaje eșuate. Captive în propria lor frică în fața realității. Captive în minciunile repetate de ele însele, ca o falsă încurajare în fața furtunii. Captive în prejudecăți și ritualuri. Captive în războaiele altora.

Și câți Mohami care se ascundeau lași după scutul culturii. O cultură care i-a învățat că pot răni în numele iubirii. O iubire care se poate împărți în șapte dormitoare cu zâmbetul larg aprobator  al bărbatului suprem. Captivi și ei în nefirescul ideii că iubirea așa trebuie să fie. Plângându-și propria trădare lângă turnul mirării. Mirarea că lumea chiar nu se învârte în jurul lor. Mirarea că iubirea chiar își cere dreptul său intim la demnitate. Sau și mai mult… Mirarea că și-au vândut, în numele falsei libertăți, propria identitate.

Un mesaj pe telefon mă trezește din adâncimea gândurilor.

 “Bună! Sunt Alina, prietena lui Moham. Îți scriu pentru că el te consideră ca pe o soră. Și pentru că și-a dorit mult să ne cunoaștem. Seara aceasta ne-am despărțit. Mohan mi-a povestit tot. Nu poate să divorțeze. Nu își permite costul. S-au căsătorit în religia și țara lui. În cazul unui divorț, va trebui să-i plătească fostei soții două mii de lire, lunar, toată viața. Ceea ce îi este imposibil. Iar eu nu pot accepta rolul secundar. Niciodată. Rămâne să îmi vindec sufletul de o iubire imposibilă, în timp ce mă tot gândesc la ridicolul realității. Să ai grijă de el.”

Știam de povestea cu banii. Helen și Moham îmi spuseseră cândva. Eram cu toții la masă și îmi povesteau cum s-au cunoscut, cum s-au căsătorit, cum s-au luptat cu sistemul, vizele pentru UK, dificultăți cu documentele. Helen zâmbise triumfătoare: “Ești al meu, honey! Am plătit mult pentru tine, dar a meritat. Nu mai poți scăpa!”  În timp ce o veselie molipsitoare dansa pe chipurile lor. Acum toată amintirea serii aceleia mi-a plesnit înțelegerea și mi-a făcut-o țăndări pe zidurile nopții. O intunericire se lăsa adâncă în noaptea gândurilor.  Era deja târziu acolo. Gânduri întoarse pe toate fețele. Gânduri înmulțite cu speranțe și adunate cu toate zâmbetele încercărilor. Gânduri împărțite între lacrimi și neputințe după cortina zilelor lungi și dureroase. Gânduri în care cineva își râdea cu gura până la urechi de toată zbaterea. Sau poate nu, poate era doar proiecția amărăciunii zugrăvită pe templul de piatră al realității.

 Un râs involuntar m-a trezit din amorțeala gândurilor. Era chiar râsul meu. În legănarea cu propriile amintiri.”Doamna Çreem, statul protejează femeia. În cazul în care soțul dorește să divorțeze este obligat să plătească o pensie alimentară soției pe toată durata vieții. Câți bani vreți să primiți, lunar?”  Am zâmbit larg surprinsă și mi-am ghiontit ușor soțul: De ce nu mi-ai spus de acasă, ca să mă gândesc? Hahaha.” Și încercând să fiu serioasă spun un 5 dolari, după care  mă pufnește un râs molipsitor.”Nu se poate, trebuie să fie măcar 100. Cu 5 dolari nimeni nu poate supraviețui” . Și exact în momentul congruent  situației mele, dar în altă țară musulmană, Helen zâmbise larg: “Ar trebui să îmi plătești 2000 de lire, honey!” “Deal”, replică Moham, vrăjit de ideea libertății care îi rânjea de dupa colțuri  cu ochi de vultur. Libertate  pentru care și-a vândut propria identitate. A fost ziua în care au zburat cocorii. Și l-au lăsat pironit pe o stâncă a neputinței.

Se spune că nu poți ajuta pe nimeni contra lui. Că uneori destinul croiește niște cărări invizibile dar puternice în dansul cu karma.   Și că târâm după noi consecințele unor momente  nechibzuite de cumpănă. Și toate zilele în care cocorii își iau zborul către lumină, alungați de intunericimea realității.

 Moham își învață sufletul să iubească din nou. Să prețuiască ceea ce are deja. Captiv în propria suferință pe care și-a făcut-o cea mai bună prietenă. Și așteaptă ziua în care cocorii vor zbura din nou. Acum spre lumina pe care și-o eliberează din toate gândurile nopții. O lumină într-o lume nouă, pe care încearcă să o înțeleagă cu alți ochi.

au-sosit-cocorii-300x200

Ziua în care au zburat cocorii (I)

Era deja târziu în noaptea gândurilor. Gânduri întoarse pe toate fețele. Gânduri înmulțite cu speranțe și adunate cu toate zâmbetele încercărilor. Gânduri împărțite între lacrimi și neputințe după cortina zilelor lungi și dureroase. Gânduri în care cineva își râdea cu gura până la urechi de toată zbaterea lui. Sau poate nu, poate era doar proiecția amărăciunii zugrăvită pe templul de piatră al realității. O realitate dură și apăsătoare, care-i ținea sufletul captiv. Oscilând între două lumi. Lumea cea pe care și-a visat-o și a luptat din răsputeri să o aducă la viață. Și lumea cealaltă care îi șuieră haotic la urechi că nu totul depinde doar de efortul lui, oricât de uriaș ar fi acesta… Cineva de undeva are un impact puternic în toată mașinăria asta a timpului care gonește ca o nebună printre sufletele lor.

El, încă un tânăr plin de speranță. Încă. Anii cei plini de inocență s-au pierdut deja demult printre medinele Marocului, acolo unde a zărit și înțeles lumea. A înțeles-o prin ochii deșertului, prin cea a Ramadanului și a pământului dumnezeiesc care i-a mângâiat copilăria într-un fel cu totul aparte. Un fel pentru care și azi, rătăcit într-o altă lume, plânge mereu în gândurile nopții. Noapte care a înghițit deja tabloul tainic de lumină a speranței, lăsându-i doar umbrele ca un contur de aparență. O aparență pe care o joacă la noroc cu realitatea.

  ***

-O iubesc pe Alina. Vreau să o iau de soție!

-Dar tu ești însurat! Foarte însurat! Mă uit adânc în ochii lui, surprinsă puternic.

-Alina îmi va face un copil, bucuria supremă a vieții mele. Știi cât de mult îmi doresc asta! Soția mea nu poate avea copii. Am încercat ani la rând… Fără rezultate. Tratamente costisitoare, nervi irosiți. Bani aruncați în vânt. Dar nu mai contează. Acum am găsit-o pe Alina, iar ea îmi va oferi ceea ce soția mea nu poate. Copilul.

Mă împleticesc puțin în sensuri, nu prind încă nici un capăt de idee de unde aș putea continua, așa că trântesc și eu brusc un Fhaiii, este deja hot story. Sau mai bine spus na, că se lasă cu furtună!

-Buun, mă înfiripez iar timid în discuție, înseamnă că divorțezi deci, ca să poți să te însori cu Alina.

-Oh nu, nici vorbă. Îmi iubesc mult soția, nu pot să divorțez. I-am promis că orice ar fi nu voi divorța niciodată.  Acceptă să am un copil cu o altă soție. Am dreptul la 7 soții, în cultura mea.

Evident că fac ochii cât cepele. Ceea ce îmi auzeau urechile nu părea ceva crescut în cultura în care trăiseră bunicii și toți strămoșii mei din Ardeal. Oricât aș fi evocat vremuri de demult, în care oamenii nu erau așa de emancipați, nu reușeam nicidecum să procesez cu mintea ceea ce prietenul meu îmi mărturisea. Dar evident, el venea dintr-o altă cultură. Dintr-o lume care părea atât de firească în nefirescul perceput de mine.

-Așa ceva este imposibil!!! Am trântit brusc. Îi fi având tu dreptul la 7 soții, în cultura ta, dar amintește-ți, te rog, că trăiești în Anglia, și că respiri, mănânci, iubești prin legea de aici.

-Nu se pune vorba unei căsătorii legale. Voi sta cu Alina, din când în când, pentru copil.

-Puțin îmi sună că vrei să o folosești pe fata asta, ca să îți facă un copil. Ea ce spune? Este de acord? Să facă un copil cu un om însurat care nu vrea să divorțeze?  Un om însurat care vrea doar un copil?

-Aici se pune problema. Vreau să mă ajuți. Alina vine din cultura ta. Total diferită de a mea. Famila ei îi bagă în cap tot felul de prostii iar ea oscilează între mine și ei. Eu chiar o iubesc!

Oftez greu a neputință… Mi-e drag Moham. Ne leagă o frumoasă prietenie. Și apoi, eu, străină într-o lume cu totul nebună pentru începuturile mele, am plâns de nenumărate ori pe umerii lui și ai soției lui. Mi-au fost suport moral atunci când tot universul părea că se năruie în bălțile pline cu noroi  ale rasismului. Soția lui, nativă, înțelegea puțin mai greu, mai mult prin prisma ochilor lui. El însă, mă înțelegea pe deplin. Obișnuiam să-i spun “Brother”. Și frate mi-a rămas, așezat cuminte în adâncul sufletului. Iar acum mă războiam cu propriile-mi gânduri, cu neputința de a pricepe. Ce ajutor? Cum să procedez? Este prea mult! Așa ceva îmi depășește limita de avarie a bunului simț. Și ea, soția lui, îmi este dragă, îmi este prietenă! Și cu mult mai mult, umblăm în aceleași încălțări. Dacă este să aleg chiar și orbește, între cele două, aș alege-o pe soție. Deci clar nu se poate. Așa că răbufnesc iar:

– Ești egoist! Te gândești doar la bucuria ta, copilul. Care nici nu este sigur că va veni. Vrei libertate de a acționa, ok. Oferă-i atunci și soției tale dreptul la libertate. Și ea are nevoie să fie iubită. Necondiționat. Nu copilul este condiția dragostei. În cazul acesta, dragul meu, musai să alegi: ori soția ta, pe care o iubești enorm, așa cum mărturisești, ori Alina și copilul. Nu văd cale de mijloc, și mă îndoiesc că familia Alinei ar vedea vreuna de asemenea. Și apoi, pe Alina nici nu vreau să o cunosc. Singurul ajutor pe care pot să ți-l ofer este prietenia mea. În rest tu hotărăști. Nu te judec, dar nici nu pot să conving oamenii că iubirea se vede diferit din unghiul lor, atâta vreme cât privim din același unghi.

Cu capul cufundat în mâini, Moham sta pierdut ca într-o adâncă rugăciune. Se lasă o tăcere groasă între noi. Atât de groasă încât umbrele timpului par că se luptă cu nerostirea. Se aude doar atingerea gingașă a lacrimilor pe podeaua camerei. Plânge încet. Rămân într-o încleștare mută. Cu siguranță că o luptă aprigă încă își face meandrele în toate înțelesurile iubirii. Timpul peculiar îmi defilează momente în care plin de speranță își îmbrățișa soția și o încuraja.”Vom avea cât de curând un copil. O să fie bine”. Și ochii ei care îl priveau sorbindu-i toată strălucirea clipei. Erau pentru mine întruchiparea reală a iubirii. Așa îi simțeam eu. Și brusc realitatea mi-a plesnit aspru percepția frumuseții.

(Va urma )

 

2106157276_2a23fb99b9_o

 

Ceva Românesc II

 Nottingham, azi dimineață 

 În alergarea mea către stația de autobuz, o întâlnesc pe Evea, o mult mai tânără colegă de serviciu. Nu ne-am prea nimerit împreună pe aceleași ture, așadar nu am prea socializat. Bucuroasă, mă îmbrățișează cu un zâmbet larg, zâmbetul acela cald al nigerienilor. Pe repede înainte începem o matinală discuție, așa ca între fete. La un moment dat Evea mă întreabă:

-Din ce țară ești?

-Din România.

 -Oh, nu se poate, nu arăți a româncă. Românii originali au ochii albaștri, sunt înalți și  solizi. Tu ești așa de mititică. Nu poți fi româncă!  Credeam ca ești din Filipine.  

 Eu, încă pe jumătate uitată în aura visului de azi noapte,  fac ochii cât cepele. Și mă deștept brusc. Nu partea cu Filipine mă nedumirea, ci  convingerea  Eveei  privind românii originali.

Drept este că semiîntunericul de dimineață nu mă ajuta să îmi dezvălui în toată plinătatea culoarea ochilor. Dar statura  mă trimitea cu originea în ținuturi îndepărtate.

-Uită-te atent în ochii mei, sunt albaștri ca azurul. Și mă bag cu tot sufletul adânc în privirea ei.

Și mintea a început să îmi alerge prin vremuri pierdute în timp, generații au început să îmi fluture prin gânduri, și să îmi pun în dubii propria-mi romanitate. Aș, ce aiurea, că ochii mei albaștri, ochii tatălui, veneau de undeva de prin Uzbekistan. Dar mama, mama mea cea cu ochii căprui, are toți strămoșii legați de glia românească. Uf, ciudat topic de discuție în plină dimineață. Recunosc că mă bate oleacă  istoria, dar asta deja este prea mult.

-Uite, spune Evea, românii adevărați au ochii albaștri și   sunt înalți   Poporul vostru a fost cotropit de multe alte popoare și v-ați amestecat. Mi-a explicat pe îndelete prietena mea, Jo, care este o româncă adevărată.

Aș, cu siguranță este, mai ales dacă mă iau după nume. Dar nu contest explicațiile lui Jo, întrucât niciodată nu știi în ce contest au fost date și în ce măsură inglisul de ambele părți a fost unul adevărat. Mă pufnește un râs interior, dar cu o mimică serioasă replic:

-Cel puțin este bine că nu m-ai confundat cu un vampir!

Și autobuzul își face plecarea,   în timp ce eu încă explicam Eveei chestii de românitate.

Nottingham, astă seară

Khalid este un bun amic. Are un suflet mare cât China și o bucurie de viață enormă. Mă sună și îmi spune cu o adâncă dezamăgire în glas:

-Știu că sunt urât, văd asta în oglindă zilnc, dar azi am fost fericit pentru câteva ore, apoi totul a revenit la faza inițială. Puțin mai mult, întrucât tristețea mea este mai adâncă. Ea, o frumoasă domnișoară, a acceptat să ne întâlnim la o cafea. După primele 10 minute mi-a cerut 250 de lire. Frumusețea costă, nu-i așa? Era o româncă. Păcat, că era frumoasă.

Suspend gândul, suspend ideile. Mi-e așa de drag Khalid și mă doare mult tristețea lui. Mă doare și ideea de românitate amestecată în mizerie. Doare rău. Îmi trimite poza fetei pe whatsapp. Într-adevăr, o frumusețe de fată . Albă ca spuma laptelui. Prinsă încă în țesătura discuției de dimineață, schițez un răspuns puțin nesigur:

-Păcat, daa, mare păcat, că este lumea plină de politicieni și atât de amestecată în șiretlicuri. Nu înțeleg ce politică joacă, dar fata asta nu este o româncă originală. Românii originali nu cerșesc.

-Știu, draga mea prietenă, de aceea te prețuiesc.

Rămân cu gândurile pierdute în înserare. Și câți ca el, și câte ca ele. Universal valabil, chestii ce nu țin de o națiune aparte, ochi albaștri ori căprui, ce străpung timpul și-l înțeleg în măsura spațiului individual.

Autobuzul mă poartă spre casă. Undeva în spate aud un românesc “Ce mai faci?”. Întorc privirea și întâlnesc zâmbetul luminos al vecinului, un simpatic bătrânel italian care cochetează cu toate limbile latine. Rămânem să mai  țesem Ceva Românesc.

Viaţa, dublu mixt

“Trăiesc aici, dar mă simt că sunt departe,
Din ce în ce mai singur şi mai trist,
Nici nu mai ştiu cât pot să rezist,
Închis într-un ziar şi într-o carte.

Mă-ncredinţez iluziei deşarte
Că mă salvează regăsirea-n Christ,
Dar, vai, ajung un fel de dublu-mixt,
Cu viaţă-n minus şi cu plus de moarte.

Şi, totuşi, nu m-a ocolit norocul,
Deşi mi-a fost întotdeauna greu,
Şi-am transformat în foc destinul meu
Ca, azi, cenuşa să rezume focul.

Şi de-aş cădea, aşa cum cere jocul,
Ca să devin o piesă de muzeu,
Eu tot îi mulţumesc lui Dumnezeu
C-a-ntârziat şi-aşa, prea mult, sorocul…” 

 Adrian Paunescu  – Viaţa, dublu mixt ( 18 iulie 1997)

Mariaj aranjat?

 Petra apare-n pragul casei noastre cu noaptea-n cap. Plânsă. Răvășită. Pierdută în timp. Mă îmbrățișează într-o încleștare dureroasă și plânge, plânge necontenit… Încerc să o liniștesc și să aflu motivul pentru toată această răvășeală… 

Din spate auzim vocea groasă a lui AB: “în afară de moartea cuiva drag, nu există alt motiv real pentru care să suferi așa de puternic!”   Surprinse de tonul hotărât, am rămas preț de câteva secunde suspendate în timp. Într-adevăr, bun reper de reflecție pentru o dimineață de duminică în care cineva  plânge   de mama  focului la noi în sufragerie. Petra greu își potolește suspinele și pe nerăsuflate ne povestește  o poveste parcă desprinsă din epoca medievală.

 Pe M l-a cunoscut într-un grup de prieteni. L-a ignorat la început. Băiatul vizibil tulburat de frumusețea Petrei a început să o curteze cu o înflăcărare demnă de romanele lui Dumas. În scurt timp, Petra a fost cucerită nu doar de șarmul cu care M o înconjura cu flori, dar și de inteligența fină a băiatului și de frumusețea interioară cum spune ea.  

Și totul a fost așa de frumos preț de un an. An în care îmbătați de parfumul dragostei au uitat complet de toate etichetele sociale și alte lucruri de genul acesta, au uitat că ea fiind creștin ortodoxă nu se prea potrivește în nu știu ce cerințe religioase cu cele ale lui M, care provenea dintr-o familie penticostală. AB face ochii mari, mirați: Și care este problema? Doar sunteți CREȘTINI amândoi! Ce norocoși sunteți voi, guys! Și tonul lui AB este iar așa de tulburător!  Ascund un surâs sarcastic în colțul gurii de teamă ca Petra să nu fie tulburată și mai rău. Eu înțeleg toată tărășenia asta socială. Am mai auzit povești asemănătoare, nu știu în ce măsură mai mult sau mai puțin nefericite și nu știu exact nici cât de triste au fost finalurile. Apoi pe îndelete, îi explicăm lui AB cum stă treaba cu religia. Așa cum ne pricepem și noi, și, din nefericire, din ceea ce Petra tocmai a experimentat.  

Ne învârtim amețitor în explicații, dezbateri, întrebări. Petra ne pune tranșant problema pe masă: M este penticostal, familia lui nu dorește nici o alianță cu cea a Petrei, nu doar pentru că tatăl Petrei este prieten fidel cu Bachus, ci și pe motiv de nepotrivire de religie. Băiatul suferă, caută soluții, familia luptă și ea și-l contracarează cu “tu nu știi  încă cum este să ai bețivi în familie”…  Familia Petrei luptă și ea, și încearcă să o liniștească pe Petra că de, ce religie este aia de respinge dragostea, și uite așa îndrăgostiții cad obosiți de luptă într-un hău adânc… Petra plânge iar în suspine…  M tocmai a fost aproape forțat să accepte o logodnă cu una din fetele din biserica lor. Are casă, are mașină, are părinți bogați. Este partida perfectă. Este visul oricărui bărbat… pardon al oricărui bărbat care caută o partidă bună… Și spre nefericirea Petrei, se pare că M a cedat.  L-au prins în punctul slab… Familia fetei este mai mult decât fericită să-l ajute pe tânăr în ambițiile lui sociale.  … Punct final?  AB cască ochii și mai mirat… “să înțeleg că M face un mariaj aranjat???” Mirarea lui este cu atât mai puternică cu cât niciodată nu s-ar fi gândit la așa ceva.   Nu aici.  

 Și totuși, așa se pare că este. Și Petra întristată până la infinit, mai are puterea să-l înțeleagă… Și să-l ierte așa cum spune ea… Dar totul doare, doare așa de cumplit. Este prea mult război în toată povestea asta. Petra înțelege că așa este viața, înțelege că totul este sfârșit, dar sufletul ei încă sângerează, sângerează în așa de multe lacrimi, încât pare că universul ei este suspendat puțin pe alte astre. Acolo unde totul se transformă în praf de stele.  În praf și pulbere.  

 Rămânem  să împărțim  cuvintele și să le despletim într-o mie de sensuri. Rămânem toți încătușați în gândurile noastre. În reflecții fără de sfârșit. Și printre dezbateri aduc în discuție cazurile fericite pe care totuși le știu. Am câțiva prieteni dragi care au depășit cu succes barierele religioase. Și au fost susținuți puternic de familie. Și ne pierdem iar în reflecții de viață.  AB mă îmbrățișează cu privirea. Și îmi șoptește plin de romantism: “suntem atât de norocoși!”  

 

1503362_1549703348638644_5742466259671497391_n

 

(Va urma )