Salutări din Cotidian

21690915_431893033878765_576627565_n

Zâmbet de septembrie scăldat în lumină și îmbrățișat de mirosul florilor. Toamna  grațios dansează printre trotuare ca o stăpână a melancoliei ce îmbracă inima timpului în culori misterioase. Aburi reci ce pișcă colțurile dimineții se îmbrățișează tăcut cu valsul frunzelor în alergarea lor către chemarea telurică.

21767533_431893583878710_704058485_n

 

“-Mami, mami, de ce doarme omul acesta aici?

-Pentru că nu are casă.

-De ce nu are casă? …”

Iar vântul face o piruetă și poartă sunetul cuvintelor către altundeva. Rămân întrebările și gândurile să jongleze cu realitatea. Realitate ce rânjește  cu ochi nepăsători la colțurile străzii. Ora amiezii îmbrățișează orașul și își cântă baladele pe diferite voci… Oameni înfrânți în lupta cu ei înșiși se ascund încă în lumi imaginare, departe de realități lucide. Rămâne doar vântul – prieten să le mângâie iluziile cocoțate pe aburii cafelei.

21698102_431893053878763_1846023918_n

În timp ce lumina îmbrățișează ferestrele gândurilor, toamna își poartă zâmbetul în universul copilăriei. Păsări ce ciripesc în lumea jocului de-a v-ați ascunselea, la o întâlnire de taină cu amintirea. Glasul unei bunicuțe cântând în șoaptă pruncului ce gângurește fericit în lumea lui. Bun venit, lume! Adunare de taină și fericire… Lumină și bucurie. Amintiri în devenire, senine precum cerul curat al inocenței.

21691033_431893037212098_369523962_n

Toamnă cu parfum de trandafiri, despletiți în visul soarelui răsare. Zâmbet de septembrie cu emoții prinse în buchet. Ochi senini, plini de speranță, ancorați  într-un cotidian albastru. Pentru că dragostea în sine este cea mai minunată călătorie.

21697918_431893080545427_1032387617_n

Câțiva pași alături, Realitatea plânge tăcută, răcnește în chinurile nedreptății, în tainică durere. Își varsă prea plinul în imagini peculiare. Timpul își plânge în esență adevărul și compasiunea în dansul cu toleranta, în timp ce corbii întunericului sfâșie umanitatea în jocurile de noroc ale ignoranței.
Toamna pășește misterioasă printre bulevarde, dansând la pariu cu Realitatea. Septembrie valsează cu vântul printre gândurile noastre, printre picături de stele și zâmbetele inocente ale copiilor din noi.
Cine suntem și încotro ne duce cărarea?

Septembrie plin de Adevăr, Compasiune și Toleranță, oriunde te-ai afla!

 

21769017_431893573878711_762198787_o

Emoție de toamnă

IMG_3359.JPG

A venit toamna! Buuun, am văzut deja cum ploaia îmi dansează desculță pe trotuare și mă vrăjește cu vântul turbat. Mă pișcă de nări și îmi înroșește obrajii cu o ușoară răceală. Mă mai și scutură în friguri câteodată, așa, ca să îmi amintesc că dumneaei, Toamna, este înainte de toate, Emoție.
(Noah, bine se zice! Că tot începe școala cu fiecare sosire a ei, deci copiii știu mai bine cum stă treaba cu emoția. )

***

Să fie inspirational, îmi explică Diana. Că trebuie musai să inspire… Am privit eu lung la ea, în timp ce hotărâtă gesticula cu mâna dreaptă semne în aer: Mai bine pune-te de scrie “inspirational”, că asta vor oamenii să citească. Vor sfaturi, răspunsuri la probleme reale de viață, nu probleme de matematică! Te găsiși tu acu’ să explici cum se scoate de sub radical… Ce îmi trebuie mie radical, când io spăl c…t cot la cot cu bbc-ul?  (Nota mea: Diana este “nurse” în viața ei reală, dar îi explic că puștii de la orele de mate citesc cu drag ceea ce motroșesc eu prin radical.   😉 ) Și uite așa, sfatul Dianei a fost unul dintre cele multe ale majorității, ca răspuns la cererea mea de… “orientare a inspirației”!  (Pe modul: Întreabă și ți se va răspunde! Sau și mai bine: Ai grijă ce întrebi că s-ar putea să ți se prea răspundă! )

M-am hotărât să îmbrac frumos blogul pentru un nou anotimp. Și de ce nu, să-i pictez măcar așa, din unghiul întrebării, câteva trucuri inspirationale… Nah, nah, nu dați cu idei în mine, nici cu gânduri… Că… taman unghiul întrebării se încarcă din râul realității mele. Că doar printre apele lui m-am scăldat. Că eu, în naivitatea mea, socot că sfaturile inspirationale izvorăsc din experiență personală, și nu din acțiunea de copy-paste a textelor deja celebre. Sau asta era dintr-un film preistoric?

Și pentru că plouă și este toamnă înfrigurată peste oraș, vin și eu cu idei urbane: Cum să îți îmbogățești garderoba! Inspirational! Nu vă gândiți la garderoba aia cu hăinuțe. Ci la cea cu cărticele.  Ne-am mutat zilele acestea, de la parter la etajul 5. AB a fost, din păcate pentru el, și din fericire pentru mine, cărătorul de serviciu. Toate ca toate, dar acu’ a simțit el cum stă treaba cu “prietenii” nevestei. Că au fost greuti cu toții, aliniați cuminți între coperți care de care mai cartonate.  Suntem în etapă de reconstrucție a căminului, iar prietenii mei au poposit oleacă printre toate cele, așa încât cu drag îmi numesc “întregul” o adevărată garderobă. Că tot îmi completează ei unele lipsuri.

***

Se profită de dansul ploii pe asfalt, se îmbină sunetul picurilor cu șuieratul vântului așa încât din absența atenției, se uită umbrela acasă. Nefolositoare de altfel, într-o combinație de piruetă a vântului. Se pornește în rezolvarea problemelor cotidiene, care, spre deosebire de cele matematice, se întind la infinit, din ce în ce mai timorate. Se jonglează printre clădiri, mașini, oameni și stropi  melancolici de ploaie. Iar când totul pare rezolvat către o calmitate normală, se zărește magazinul acela cu prieteni ce zâmbesc cu ghidușie de pe rafturi. Se profită deci  la maaaxim de rockul, dezmățat de acum, al ploii, și se caută o caldă îmbrățișare la adăpostul clădirii.  Asta după ce, oricum ploaia a făcut ravagii în freză și a înmuiat bine pielea, cu haine cu tot. Se îmbrățișează prietenii cu căldură, cu privirea, cu cititul, apoi cu cardul care trece prin worldpay pecetluind a nouă etapă a prieteniei. Se aranjează cu grijă prin două, trei pungi de plastic, așa încât ploaia să nu atingă nici măcar cu mirosul, parfumul elegant al cărților.

Se pornește cu avânt și bucurie înapoi spre casă, prin muzica vântului, bineînțeles. În timp ce ploaia continuă să facă mișcări aritmate pe bulevarde, în coafură și pe haine. Se surprinde soțul care își bea calm ceaiul, după tura de serviciu.

“Se surprinde” este un termen prietenos, că tot sunt și noii prieteni în preajmă, și atingerea căldurii învăluie de acum toată zona de zi care a mai rămas. Se surprinde ușor științifico-fantastic, pentru că deși științific, ai înțeles cât de greu se cară cărțile alea multe într-un timp limitat, rămâi fantastic vrăjit de ideea prieteniei. Iar ploaia, tot fantastic, contribuie la repararea situației. Biata de tine, te-a plouat rău de tot. Iar în timp ce glasul transmite compasiune, ochii năvălesc oarecum supărați la pungile lui Waterstones:  Sper, draga mea, să locuim cât de mult în noua casă!

Cum să nu iubești ploaia? Și Toamna? Și Emoția?

O Toamnă plină de Emoții, oriunde vă aflați!

 

12313956_1531004147221403_2540573252903438756_n

 

Miercurea fără cuvinte și Brexito- mascarada

Ne-a amețit rău de tot noțiunea de Brexit. Un Brexit rupt din canoanele rasismului și uns cu idei abstracte despre cum ar fi o lume purificată de “străini” și idei de coabitare. Drept este că mi s-a spus rânjind la ușa blocului, chiar a doua zi după acea dată istorică: Îmi pare rău, drăguță, că va trebui  cât de curând să o ștergi către casă. Ei, nu știu cât de rău îi părea, chiar așa. ( No, am râs eu  putin sărat în sinea mea.)  Mi s-a spus de altfel într-un grup de handover: “La naiba ( traducere delicată!) cu toți străinii, că vin și ne iau joburile.” Am răspuns într-un picior de nedumirire: “Ba aferim, că nu-mi trebuie jobul tău! Eu am venit pentru jobul pentru care nu s-a găsit încă unul de al vostru.” Dar asta este deja altă poveste, cu drum lung de dus și întors.  Cu multă poveste de îmbibat și de stors.

Și normal că atunci când fețele lor îți sugerează zilnic că nu ești chiar deloc binevenit printre ei, începi să te simți oarecum deznădăjduit și neputincios. Și toate ideile acelea frumoase despre noblețe, prietenie, profesionalism, încep să aburească și devin încet, încet o mare abureală, în care doar capete de protocoale și politici instituționale te  mai feresc oleacă de ploaia torențială a unui rasism pierdut din lesă. Și frumos legalizat într-un Brexit cu ochi de călău.

Și totuși: societatea aceasta m-a primit în sânul sau, și îi sunt recunoscătoare.  Dincolo de privirile otrăvitoare ale unora, am găsit un mediu în care poți să te exprimi  liber, frumos și delicat, unde poți evolua cât de cât pe cont propriu ( sau pe barba mea, cum ar spune un cântec de al nostru), unde politețea în relațiile cu publicul este etichetă obligatorie.  Aici am găsit un sistem care m-a sprijinit cu mult mai mult decât a făcut-o  statul meu care mi-a refuzat până și cererea de recunoaștere a căsătoriei, și care mi-a cerut taxă la taxă pentru îndrăzneala mea de a iubi  pe mod asiatic.   Las la o parte ideea că și aici sistemele sunt găunoase, dar per ansamblu, protecția socială funcționează bine. Sau mai bine spus, încă funcționează.

Despre rasism putem vorbi mult și bine: este adânc înfipt peste tot. Iar noțiunea aceasta îmi amintește de primele zile de muncă la Dispensarul din Sântandrei, unde cineva venise anume să mă jignească și să îmi spună că nu sunt binevenită în comunitatea lor, pentru că eu sunt o “vinitură” și nu pot avea onoarea de a lucra pentru ei și că  un locatar al comunității ar fi trebuit să fie în locul meu.  Cu siguranță și voi găsiți în sertarele amintirilor exemple care mai de care de respingere în mediul social.  Desi nu vă recomand să călătoriți către ele. Mai bine lăsați-le îngropate în ignoranță.  Este mult mai trist însă când totul se amplifică și devine o epidemie de ură și batjocură. Și chiar mai grav, de violentă fizică.  O mascaradă.  Asa cum a devenit și “prețiosul” Brexit. O ușă către o eră a  urii și a terorii. Localnici contra “vinituri”, creștini contra musulmani, albi contra negrii, clasici contra moderni. Nu este bine, iar uneori simt cum teroarea ne răscolește zilele. Și ne jumuleste de tot ceea ce ani de progres social au încercat să zidească frumos în comportamentul uman.

Prinsă în cotidianul acesta pestriț deja, nu pot să nu observ însă anumite scene de obrăznicie. “Străini” care deranjează în mediul public, prin mojicie, vulgarism, violență. Și involuntar mă încearcă atunci un sentiment de empatie cu localnicii. Și cu respingerea lor. Poate că într-adevăr au avut destul, cum le place lor să spună. Iar înainte de a arunca banul, încerc să-i citesc și reversul.  Si atunci musai să mă rezum pentru mine la ideea cu “uscăturile” pământului. Așa cum le au, de altfel, și ei pe ale lor.

Stiam deja că una dintre “problemele” ridicate de Brexit a fost ajutorul social acordat străinilor care nu au muncit nici măcar o zi pentru statul lor. Iar aici le dau dreptate.  O miercuri care m-a târât în zona aceasta,  m-a lăsat mută într-un mare fel. Ajunsesem pe secție cu vreo 20 minute înainte de începerea turei. Era o zi ploioasă și îmi făcusem curaj să mă pornesc mai repede. Recepționista m-a întâmpinat cu un entuziasm  imens: se căuta un traducător de limba română. Intrase  toata ziua pe toate siturile specializate dar nu găsise, iar pacientul român avea nevoie disperată de unul. Bucuroasă să ajut, confirm pe repede înainte că pot traduce la nevoie.  In fine, ajungem și la episodul cu tradusul. Sar peste partea cu originea pacientului, care deși era cetățean  român, era de altă etnie, ca să nu se creadă că fac discriminări.  Ceea ce m-a lăsat perplexă a fost răspunsul lui la una dintre întrebările medicului. Acesta, dorind să afle mai multe despre condițiile anterioare de muncă, care ar fi putut contribui la apariția bolii, întreabă senin cu ce s-a ocupat dumnealui, ce a muncit. La care omul nostru și mai senin răspunde cu vehemență: “Eu nu am lucrat, doamnă! Toată viața eu nu am lucrat!” …. Phaiiiii, și eu cum să traduc asta??? Adică nu era vorba de traducerea în sine. Cum să traduc eu personalului medical care era prezent că domnul acesta nu a lucrat deloc toată viața lui? Că domnul acesta, după atitudinea afișată are o rupere de bășcălie pentru noțiunea de muncă, și că foarte bine că fraierii de englezoi plătesc moca banii  la ajutorul social ca să își poată el crește civilizat pruncii. Adică, noi ăștia de ne spetim și rupem oasele pentru un bănuț, suntem niște prostănaci. Luați de aici atitudine. Și cum să traduc eu bucata aceasta de “speech”? Că noi, românii, oricum suntem “iubiți” de mama focului prin toată Europa, darămite aici.  Iar în timp ce încercam să îmi aranjez cuminte traducerea, pământul mi se învârtea și credeam că o să intru în el cu rușine cu tot. Dar totuși, cu un zâmbet meschin în afară, sărat -amar și plâns în adâncul sufletului, am tradus că datorită copiilor a trebuit să fie mai mult “casnic” și să stea cu ei.

Că deh, era de acum și onoarea mea în joc, ca și națiune. Că înainte de toate, aici suntem un fel de ambasadori ai comunității din care venim. Iar aceasta se uită de prea multe ori.

Brexit, rasism, discriminare și alte noțiuni supărătoare devin tot mai adânc înrădăcinate în comportamentul de zi cu zi. Depinde însă de noi, cei mulți, să încercăm să aducem frumosul și lumina în preajma noastră. Depinde de noi să alegem bucuria împărtășirii dragostei și prieteniei în schimbul urii și dezbinării. Un șofer de taxi în Bristol, cetățean britanic îmi mărturisise cum din fragedă pruncie fusese învățat via școală și media, să urască străinii. Motivele erau multe și nejustificate. A trebuit să ajungă la maturitate și să realizeze cât de universală este dragostea, prețuirea, ura și îndobitocirea. Și că stă la îndemâna noastră să alegem dragostea. M-a impresionat sinceritatea lui. Sinceritate care poate că s-a deschis în fața amabilității mele pe care i-am acordat-o necondiționat.

Dar un episod precum cel descris înainte mă face de asemenea să mă gândesc la tabloul cu degetul oferit și luatul de mână întreagă. Și atunci mascarada iar  incepe să facă ochi gânditori în capul meu.  Cât se vrea a fi adevăr  si cât minciună în toată dezbinarea aceasta universală.  Si cât se dorește  a fi lumina lăsată să pătrundă într-o societate deja mult prea gârbovită de lipsuri.  Lumea este atât de simplă și de complicată totodată!

prietenie
Sursa foto: Google Imagini

Alegeți să fiți parte a iubirii chiar și atunci când rafale de ură bântuie nopțile întristării. Alegeți să fiți lumină acolo unde dezbinarea roade și rănește suflete. Alegeți să fiți mângâiere. Și poate că toate acestea vor conta cândva pe umărul umanității. O miercuri plină de lumină și bucurie oriunde v-ați afla!

Miercurea fără cuvinte sau ziua în care mi-am lipit impresiile de suflet

Era o seară de miercuri într-un septembrie fierbinte, rătăciți pe străzile Islamabadului. Plimbarea devenise deja obositoare după cele câteva ore în care bătusem cu talpa o bucată impresionantă de oraș. Grădini și flori se îmbinau cromatic într-un dans arhitectural fascinant cu betoanele clădirilor. Lumina făcea să îmi apară totul ca într-un ochi de magie. Aerul era diferit iar gustul apei pe care o înghițeam din când în când din petul de plastic îmi părea de pe  altă planetă. Totul era  reflectat atât de fascinant in ochii-mi curioși.

Eram deja în afara zonei centrale a capitalei. Hotărâserăm că este târziu și toropiti de căldură și oboseală, am tăbărât în primul “Taxi” care stătea cuminte pe marginea șoselei. Era o mașină veche, nu mă întrebați marca, pentru că sunt complet neștiutoare în ale cailor -viteză. O mașină veche cu un șofer foarte abil care a început a conduce destul de iscusit într-un trafic cu totul pierdut de sub control ( părerea mea) dar stăpânit cu o precizie fabuloasă. Un trafic care se plia perfect în toată dezordinea. Mașini care intrau, ieșeau din bandă, fără nici o regulă de circulație bine stabilită ca o conduită obligatorie, dar care știau perfect cum și când să facă ușoare viraje “la stânga” sau la “dreapta”. Ca un dans amețitor care mă făcea să stau încordată, în timp ce șoferul mă asigura că totul este ok, m’am (părerea lui).

De-a lungul șoselei patrulau echipaje de poliție. Mă obișnuisem deja cu prezența lor zilnică dar acum păreau că se înmulțiseră îngrijorător. Șoferul ne prezintă ultimele noutăți stradale și aflăm că problemele începuseră la granița cu Afganistan, pe unde se bănuia că intraseră ilegal  persoane suspecte de terorism. Iar acum, poliția făcea controale riguroase cam peste tot. O groază de mașini au fost oprite pentru controlul de rutină. Orice mic amănunt ce părea suspect, era atent monitorizat. Și în timp ce șoferul ne povestea toate acestea într-o engleză curată, un agent de poliție face semn să tragem pe stânga. In timp ce șoferul alinia cuminte mașinăria, ofițerul de poliție își ținti fix privirea pe mine. Ops, se pare că eram suspectă. Am zâmbit ușor, mai mult pentru mine. Stați liniștită, m’am, totul este ok, îmi șopti încurajator șoferul, în timp ce soțul coborâ din mașină. Domnul ofițer se prezentă politicos și tot politicos ne ceru actele de identitate. Am dat să cobor din mașină, dar polițistul îmi făcu repede semn că este în regulă, să rămân acolo.  Avea în privire o gingășie pe care nu reușisem nicidecum să o captez în alte evenimente stradale cu controale rutiere. AB vârâ capul și îmi ceru pașaportul și certificatul de căsătorie ( pe care-l purtam mereu cu noi-voi reveni asupra acestui detaliu). Apoi se îndreptaseră amândoi către  un mic chioșc  improvizat la câțiva pași. Reveniseră după câteva minute. Domnul ofițer îmi explică plin de eleganță că poliția  este  în mijlocul unui control riguros datorită unor grupări teroriste care pătrunseră ilegal în țară.  Mă văzuseră în mașină iar pentru că arătasem suspect au fost anunțați prin stație de către echipajul anterior. Își ceru scuze pentru neplăcerea pe care mi-au provocat-o dar că a fost totuși prudent să oprească mașina. Desigur, subscriam la cele spuse! Și în timp ce ne luam la revedere mă minunam în sinea mea de această mostră de politețe. O politețe pakistaneză, cum aveam să-i spun ulterior, când dezbăteam subiectul cu AB. Of course, este răspunsul lui de fiecare dată… Este o impolitețe să scoți femeile din mașină… Și îmi împleteam gândurile de seară cu cele ale adevărului absolut.  Cine are dreptate, cine greșește, cum sunt percepute lucrurile, unde încep nivelurile, și multe altele.  Sau poate că fusesem cumva orbită de flashul știrilor mondene. Cu probleme religioase  și teroriști. Era oarecum cu teroriști, dar se vede treaba că era  și cu trupe de poliție ce securizau zona, era  cu multă politețe,   cu multă umanitate. Și da, aveam  să asist la multe scene de o umanitate pură.  Până la lacrimi.

Se spune neoficial, că miercurea ar fi una fără cuvinte. Am găsit ideea aceasta nu doar în blogosfera românească, am întâlnit-o și în cea internațională. Miercurea aceea care ne aduce în imagine și în gândire ineditul care surprinde. Care ne pune pe gânduri, mai mult sau mai puțin înfășurați în emoții și sentimente. Miercurea care ne ampreteaza memoria cu neobișnuitul. Frumos sau murdar, subiectiv legat de impresiile noastre.

Peste toate zâmbeam unor momente pline de frumusețe. A fost o miercure fără cuvinte. Toate adunate buchet, oameni și momente.

 O miercuri plină de momente unice, oriunde te-ai afla.

IMG_3122

IMG_3168.JPG

IMG_3223.JPG

IMG_3178.JPG

IMG_3164.JPG

11950913_10203922718103125_147171427_n

 

11944637_894839153931375_194119124_n

 

În dans cu copilăria

Deși anii au trecut cernând nostalgie, copilul din mine vorbește  azi iar.   Țin minte că eram încă în primele zile de școală. Clasa I-a A, Școala Generală Nr 1, Hunedoara. Pe atunci așa erau denumite școlile. Nu țin minte să fi avut atașată altă denumire. Azi nu se mai numește nicicum. Nu mai există. S-a pierdut ca și entitate undeva în istorie, o dată cu copilăria noastră. Trăiește și respiră doar prin amintirile noastre dragi. Atât de dragi unele. Și poate prin cerneala care încă acoperă câteva certificate de absolvire. Ca o documentare a existenței pentru generațiile următoare. Sau doar ca o poveste spusă din gură în gură de mulți dintre noi care între timp am devenit părinți sau chiar bunici.

A intrat în clasă cu un zâmbet frumos și senin. Ca o zi de primăvară. Deși eram încă într-un septembrie luminos cu ploi de frunze în dansul vântului. Cu frunze ce ne băteau uneori în geamurile clasei și ne înseninau cele patru ore ale dimineții. S-a uitat peste clasă: tu, și tu, și tu, și tu… A numit câteva fetițe. Le-a invitat să vina la ora 5 în aceeași sală de clasă. Pentru o surpriză.  Nu am fost nominalizată printre fetițe. Tristă, am întrebat-o pe tovarășa învățătoare dacă ar fi voie să merg și eu. Desigur, mi-a răspuns aceasta apoi a adăugat: Toate fetițele  sunt binevenite!

Bucuroase , dar mai cu seamă curioase, un grup de fetițe năstrușnice, proaspete școlărite, așteptam la ora 5 după amiază,  nerăbdătoare, să vedem despre ce va fi vorba. Domnișoara a reapărut și ne-a salutat cu delicatețea și grația dansului. Și pe un ton jovial ne-a invitat la…dans. Da, exact. Ne-a pus o casetă cu melodii ritmate și ne-a invitat să dansăm așa cum știm noi. Să ne fâțâim, mai pe vorba mea. Ne-am fâțâit noi ce ne-am fâțâit, ca o  joacă  a copilăriei. Apoi după o vreme, domnișoara a decis: tu, și tu, și tu, dacă doriți, sunteți invitate să faceți parte din grupa de dans modern a școlii. Am fost nominalizată printre fete! Ura!!! Trăiam unul dintre cele mai mărețe momente de fericire ale vieții mele.  Al celor 7 ani de viață. Până atunci.

Începând de a doua zi, eram prinsă în iureșul “repetițiilor”. Eram așa de bucuroasă în interiorul copilăriei mele.  Zilele ce au urmat m-au învățat așa de multe lecții delicate. Mi-au sădit așa de multe cărămizi pe fundația încrederii.  Se spune că un pedagog excelent este cel ce ține audiența trează doar prin naturalețea actului predării.  “Tovarășa instructoare” a făcut mai mult. A reușit nu doar să ne “predea” tehnica dansului, să ne învețe cum să urmărim cu privirea colțul în care vrem să ajungem prin piruiete. Să țintim cu gândul punctul  final. Să ne concentrăm pe ceea ce ne dorim să realizăm.  Ne-a învățat nu doar despre grația mișcării. Mai presus de toate, NE-A IUBIT.  Ne-a îndrăgit ca pe propriii copii, ne-a răsfățat prin gesturi pline de noblețe, ca o mamă protectoare.  Ne-a urcat pe scenă și ne-a dat drumul să “zburăm”. Ne-a insuflat încrederea că orice se poate. Ne-a arătat că putem construi ceva frumos. Și important. Era, dacă vreți, nu doar un act de iubire. A fost și un act de curaj. Un curaj asumat, pornit dintr-o pasiune. Aceea a dansului.  A dansului care spărgea orice barieră culturală, orice prejudecată. Era o iubire pentru grație, frumusețe, eleganță, noblețe.    Ne-a cusut cu propriile mâini costumele, petrecând nopți de nesomn, doar ca noi, fetițele ei, să fim frumoase și pline de eleganță pe scenă. Eram la începutul anilor ’80,  ani măcinați de comunism. Ce știam noi, copii fiind, de toate acestea.  Era o vreme în care era foarte greu să găsești costume adecvate. Fie că am fost “păpușele” sau “rățuște”, sau dansam cu ploaia, am strălucit prin eleganță și modernism. Pentru că ea a pus pasiune și iubire în  educația noastră.

Revin la importanța pedagogului ca și mentor. Sunt așa de mulți oameni care mi-au influențat pe parcursul vieții atitudinea. Fie pentru o vreme, pentru o etapă, în care eram la o anumită înțelegere, ori fie pentru un drum mai lung. Tulica, “tovarășa noastră instructoare”, mi-a pavat în suflet un drum întreg de bucurii, încredere, forță. M-a învățat să iubesc nu doar dansul, dar și ceea ce încercam să exprimăm prin el. Mi-a colorat copilăria cu bucuria încrederii, cu forța atitudinii.

Într-o duminică dimineață, m-am trezit cu o febră de 40 grade. Cumplit, foarte cumplit pentru mine. Am sărit tristă din pat și mi-am anunțat părinții că orice ar fi, eu musai trebuie să ajung în ziua aceea la spectacol. Eram “piesă” importantă din dans și fără mine, ar fi arătat dânsul ciuntit. Așa gândeam eu. Nu au contat nici sfaturile medicului de gardă ori asistentelor din serviciul de urgență unde ai mei mă duseseră în grabă. Cineva m-a întrebat de ce sunt așa de încăpățânată. Nu eram încăpățânată. Era iubirea mea pentru ceea ce făceam. Eram implicată într-un proces fabulos. Era vorba despre o desfășurare de forțe iar eu eram parte din context. Era ceva pentru care trebuia să lupt, să mă zbat. Nu aveam voie să cedez. Azi poate pare pueril, dar pentru copilul de atunci din mine a fost o zbatere profundă. Într-un final, au cedat și am dansat în spectacol. Ca prin minune, febra dispăruse iar eu radiam a fericire. Nu știu ce s-a întâmplat după spectacol. Nu mai rețin. Bifasem spectacolul iar eu eram așa de împlinită!

Multe alte spectacole au urmat. Le pierdusem numarul. Dar nu le pierdusem scânteia bucuriei.  Mirajul scenei.  Ritmul muzicii. Aplauzele și emotiile pozitive.

Sunt etape ale copilăriei pline de emoții, bucurii  ori lacrimi. Etape în care avem nevoie de cei maturi să ne fie alături și să ne arate drumul către Lumină. Sau aș spune, să ne înțeleagă ca vrem să alergăm către Lumină. De cele mai multe ori,  ca și copii, vedem cu inima lumina dar avem nevoie de cineva să ne țină de mână și  să ne îndrume pașii. De cineva care să ne iubească. Pentru că, înainte de toate, copiii au nevoie de dragoste. Au nevoie de înțelegere, de deschidere. Acasă, prin părinți, dar și la școală, prin educatori.  Iar Tulica, înainte de dans, ne-a iubit, ne-a înțeles, ne-a mângâiat copilăria!

16473571_1447463448610722_3625276595933552471_n16507832_325944294473640_6954977115083372938_n16708763_980903225386903_3093667225531964618_n16602847_1453540554669678_2743920578693876789_n16711867_1453541524669581_8247506709961297868_n16711476_1453548741335526_4496496564769450055_n16711588_1453568724666861_2017025544783878378_n16730269_1457355624288171_3557917121856591696_n16730350_1453540558003011_145501886973222328_n16730426_1453545724669161_6556968381228114773_n16831153_1462049853818748_1214174611601423347_n16730671_1454517971238603_5738033225767613755_n16730637_1453565424667191_64465347287284532_n16832138_163505617491116_3383961933751332288_n17553983_1498611336829266_8587466101623689506_n

18274851_1547861811904218_3895379665128349494_n
Pozele sunt din arhiva personala a profesoarei de dans, Tulica noastra cea iubita.

Copiii poate nu își vor aminti ce marcă de jucării au avut, dar își vor aminti cu siguranță de cei ce le-au înseninat momentele în dansul cu copilăria.   Amintiri prețioase care  vor consolida drumul oricărui început. Un început în  orice etapă a vieții ar fi el.

 

 

Tot despre…dragoste, flori și ciocolată.

Sunt tot eu, aceeași care în urmă cu ceva vreme molfăiam ideile și încercam să le coc în întrebările timpului. Lovită de viață, soartă, sau cum i se mai spune. Lovită de Home Office, de ambasade, de reguli și protocoale… Alergată de gânduri, căutătoare de răspunsuri. Singură de fapt ca persoană ( întreagă, sper :)))) în bolunzeala procedurilor. Și încă în libertate, sau democrație, sau, mă rog, un fel de libertate, sau democrație.

Nu știu cât sunt de optimistă, sincer nu am măsurat. Nu am încă o unitate fixă (nu cred însă că există vreuna!) care să îmi arate clar de unde până unde mi-am permis, îndrăznit, să îmi întind brațele optimismului. Știu doar că mi s-a spus deseori că am exagerat, că am gafat, că este imposibil, că este o nebunie, că nu sunt normală, și multe alte variante, cum vreți voi. Pentru că, zic eu, le-am auzit pe toate. ( Variantele!) Mă mai copleșește un râs molipsitor (păi da, acum pot să râd, dar atunci, phaiii, aș fi urlat până la vârful blocului și înapoi!) când îmi derulez în capusor imagini în timp real.

Dar știu că ciclurile vieții se consfințesc din ce în ce mai mult. Și că orice Tsunami, furtună, sau orice altă catastrofă, aduce după sine curcubeul. Fie că se vede din ruine, din ape, din încercări, din bălți mocirlite, curcubeul este miraculos. Aduce cu el puterea de a o lua de la capăt. Forța de a zâmbi, forța de a ierta, forța de a crede în noi primăveri.

Nu pot să continui fără a menționa aici pe scurt că orice curcubeu a desenat frumos în ochii copiilor mei. Spun pe scurt, pentru că altfel aș petrece ceasuri lungi explicând cum motorul și puterea de merge mai departe se leagă strâns de existența lor. Strâns cu firele de aur ale dragostei. Azi nu vrem să vorbim despre Tsunami. A fost, a trecut. A trecut și perioada de tranziție. Și replicile. Azi vreau să evidențiez doar curcubeul. Cel care ne-a zâmbit tuturor. Azi este Soare. Și vreau să ne bucurăm de el. Atât cât ne va fi îngăduit. Atât cât vom avea puterea să-l înțelegem. Și să-l urmăm.

Săptămâna trecută, în timp ce petreceam o zi relaxantă cu fiul meu cel mic, în aria Nottinghamului, primim o veste de la fratele lui. Fiul meu cel mare a fost admis la Universitatea din Oxford pentru un master în Filosofie și Științe Politice. Erau încă la grădiniță și îi încurajam să indrăznească să viseze. Îi încurajam să muncească pentru visul lor. Îi încurajam că totul poate fi posibil dacă există iubire. Bucuria mea este fără margini. Pentru că le-am urmărit pașii, le-am simțit pasiunile. Fie că vorbim despre cărți, istorie, filosofie, fizică sau matematică. Pasiunea este în ei. Fericirea izvorăște din împlinirea lucrurilor care-i face mulțumiți.

Și pentru că vorbeam la început despre Home Office, ambasade, reguli și protocoale, variante, optimism și alte alea, revin cu un alt curcubeu. După 2 an și 5 luni de chinuit, bătut la uși, semnat și contrasemnat acte, ștampilat, parafat, anulat, respins, aplicat din nou, respins iar, semnat și parafat, contrasemnat și trimis la judecătorie, înfățișări, audieri, protocoale, ambasade, ministere, interviuri, abuzuri, pomeniri de origini românești, regulations și alte chestii de procedură la procedură, în sfârșit, vorba necunoscutului, Dragostea a învins!

Azi ne bucurăm de curcubeu. A răsărit în sfârșit. Am crezut în el, am insistat să cred chiar și atunci când orbecăiam în intunericimea timpului. Îndrăzniți să credeți în dragostea și pasiunea voastră, chiar dacă lupta pare nesfârșită, chiar dacă efortul este peste măsură. Într-o zi, sau într-un ceas, un curcubeu vă va zâmbi. Iar bucuria va fi  imensă!

Cu optimism înainte, oriunde te-ai afla!

P.S.  Scriu uneori. Primii care m-au încurajat să public au fost copiii mei.  Așa s-a născut și blogul. Nu știam prea bine cu ce “se mănâncă”. Nu că aș ști foarte multe acum! Scriu rar. Și greu. Sunt emotivă și mă ascund de după rânduri.  Luna martie mi-a mai adus o bucurie.   Dragoste, flori și ciocolată  mi-a adus și Webcultura în casă. Sau Webcultura m-a primit în casa lor. Mulțumesc, Webcultura!

16938759_337170373351032_4806061385615119008_n

11995612_10203954482097205_2057642665_n

Ziua în care au zburat cocorii (II)

“Că dragostea este oarbă, s-a confirmat, iar și iar. Cât de oarbă și împleticită în beția timpului, a depins de protagoniști. Fiecare scriindu-și bucățica de poveste. Înțelegându-i rostul prin lumina eului interior. Sau a intunericimii în dansul cu umbrele. Că a fost modelată de percepția culturii s-a confirmat, din nou. Iar și iar. Și că firescul ei a fost firescul timpului trăit. Atât de diferit pe scala infinității. Cu minusuri sau plusuri răsturnate în prejudecăți sau ritualuri.” Iar în timp ce Helen îmi explica mai mult ca pentru sine, oscila cu privirea între geamul camerei și tavanul înalt. Din când în când se oprea brusc și mă privea adânc în ochi, de parcă ar fi căutat un reper de sprijin pe care să conteze în toată razboiala asta. O razboială aprigă care îi eroda interiorul de câteva săptămâni bune.

“La început am ignorat. Am simțit. Dar am ignorat. Începuse Ramadanul și îmi doream mult să mă concentrez pe puterea lui binefăcătoare. Îmi doream Lumina. Așa cum am îmbrățișat-o atunci când l-am cunoscut pe Moham. Așa cum am perceput-o atunci când de bună voie m-am alăturat lui în toate. Dragoste, căsnicie, credința, religie. Atunci când dădeam de pereți toate prejudecatiile și cârcoteliile familiei, iar în numele iubirii am ales calea islamului. Pentru că, întâi de toate, aici l-am găsit pe el. Cel care credeam că-mi va fi unicul. Alesul vieții.”   Helen vorbește domol și mă uimește toată puterea ei de a sta încă calmă, deși pare un înveliș al unei clocotitoare lupte interioare. Nu îndrăznesc să o întreb nimic. Nu știu exact cât anume știe din toată împleticeala realității. Și apoi mă doare să o văd năruită sub toate pietrele dure ale infidelității soțului ei.

“O femeie simte repede când ceva se schimbă în mariajul ei, eu așa cred. Și așa am simțit și eu.” Privește fix tavanul preț de câteva secunde, apoi brusc întoarce capul către mine, și în timp ce bărbia îi tremură puternic, șiroaie de lacrimi se preling grăbite  pe obrajii palizi. “Mi-a confirmat! Iubește o alta. Mi-a confirmat cu seninătatea cerului de iulie. O iubește și își dorește un copil cu ea. Dar eu să stau liniștită că voi fi pentru totdeauna sub protecția lui. Voi fi pentru totdeauna soția lui.” Și brusc izbucnește într-un hohot de plâns în timp ce îmi caută îmbrățișarea. O cuprind în neputința gândurilor. În neputința înserării care îmi împroașcă credința cu stropii grei ai suferinței. O cuprind ca pe o soră a inimii. Nici un cuvânt nu cred că și-ar mai avea rostul acum. Nici nu l-aș găsi, de altfel. Sunt mută în neînțelegerea mea. Rămânem îmbrățișate în timp ce soarele apusese deja demult, iar umbrele nopții trăgeau după ele tristetiile lumi. Sau cel puțin așa  percepeam eu.

***

Au mai trecut trei zile. Trei zile și trei nopți în care s-a așternut liniștea. Sau așa părea. Cugetam pierdută în labirintul întâmplărilor. Câte Helene în lumea aceasta, captive în mariaje eșuate. Captive în propria lor frică în fața realității. Captive în minciunile repetate de ele însele, ca o falsă încurajare în fața furtunii. Captive în prejudecăți și ritualuri. Captive în războaiele altora.

Și câți Mohami care se ascundeau lași după scutul culturii. O cultură care i-a învățat că pot răni în numele iubirii. O iubire care se poate împărți în șapte dormitoare cu zâmbetul larg aprobator  al bărbatului suprem. Captivi și ei în nefirescul ideii că iubirea așa trebuie să fie. Plângându-și propria trădare lângă turnul mirării. Mirarea că lumea chiar nu se învârte în jurul lor. Mirarea că iubirea chiar își cere dreptul său intim la demnitate. Sau și mai mult… Mirarea că și-au vândut, în numele falsei libertăți, propria identitate.

Un mesaj pe telefon mă trezește din adâncimea gândurilor.

 “Bună! Sunt Alina, prietena lui Moham. Îți scriu pentru că el te consideră ca pe o soră. Și pentru că și-a dorit mult să ne cunoaștem. Seara aceasta ne-am despărțit. Mohan mi-a povestit tot. Nu poate să divorțeze. Nu își permite costul. S-au căsătorit în religia și țara lui. În cazul unui divorț, va trebui să-i plătească fostei soții două mii de lire, lunar, toată viața. Ceea ce îi este imposibil. Iar eu nu pot accepta rolul secundar. Niciodată. Rămâne să îmi vindec sufletul de o iubire imposibilă, în timp ce mă tot gândesc la ridicolul realității. Să ai grijă de el.”

Știam de povestea cu banii. Helen și Moham îmi spuseseră cândva. Eram cu toții la masă și îmi povesteau cum s-au cunoscut, cum s-au căsătorit, cum s-au luptat cu sistemul, vizele pentru UK, dificultăți cu documentele. Helen zâmbise triumfătoare: “Ești al meu, honey! Am plătit mult pentru tine, dar a meritat. Nu mai poți scăpa!”  În timp ce o veselie molipsitoare dansa pe chipurile lor. Acum toată amintirea serii aceleia mi-a plesnit înțelegerea și mi-a făcut-o țăndări pe zidurile nopții. O intunericire se lăsa adâncă în noaptea gândurilor.  Era deja târziu acolo. Gânduri întoarse pe toate fețele. Gânduri înmulțite cu speranțe și adunate cu toate zâmbetele încercărilor. Gânduri împărțite între lacrimi și neputințe după cortina zilelor lungi și dureroase. Gânduri în care cineva își râdea cu gura până la urechi de toată zbaterea. Sau poate nu, poate era doar proiecția amărăciunii zugrăvită pe templul de piatră al realității.

 Un râs involuntar m-a trezit din amorțeala gândurilor. Era chiar râsul meu. În legănarea cu propriile amintiri.”Doamna Çreem, statul protejează femeia. În cazul în care soțul dorește să divorțeze este obligat să plătească o pensie alimentară soției pe toată durata vieții. Câți bani vreți să primiți, lunar?”  Am zâmbit larg surprinsă și mi-am ghiontit ușor soțul: De ce nu mi-ai spus de acasă, ca să mă gândesc? Hahaha.” Și încercând să fiu serioasă spun un 5 dolari, după care  mă pufnește un râs molipsitor.”Nu se poate, trebuie să fie măcar 100. Cu 5 dolari nimeni nu poate supraviețui” . Și exact în momentul congruent  situației mele, dar în altă țară musulmană, Helen zâmbise larg: “Ar trebui să îmi plătești 2000 de lire, honey!” “Deal”, replică Moham, vrăjit de ideea libertății care îi rânjea de dupa colțuri  cu ochi de vultur. Libertate  pentru care și-a vândut propria identitate. A fost ziua în care au zburat cocorii. Și l-au lăsat pironit pe o stâncă a neputinței.

Se spune că nu poți ajuta pe nimeni contra lui. Că uneori destinul croiește niște cărări invizibile dar puternice în dansul cu karma.   Și că târâm după noi consecințele unor momente  nechibzuite de cumpănă. Și toate zilele în care cocorii își iau zborul către lumină, alungați de intunericimea realității.

 Moham își învață sufletul să iubească din nou. Să prețuiască ceea ce are deja. Captiv în propria suferință pe care și-a făcut-o cea mai bună prietenă. Și așteaptă ziua în care cocorii vor zbura din nou. Acum spre lumina pe care și-o eliberează din toate gândurile nopții. O lumină într-o lume nouă, pe care încearcă să o înțeleagă cu alți ochi.

au-sosit-cocorii-300x200

Ziua în care au zburat cocorii (I)

Era deja târziu în noaptea gândurilor. Gânduri întoarse pe toate fețele. Gânduri înmulțite cu speranțe și adunate cu toate zâmbetele încercărilor. Gânduri împărțite între lacrimi și neputințe după cortina zilelor lungi și dureroase. Gânduri în care cineva își râdea cu gura până la urechi de toată zbaterea lui. Sau poate nu, poate era doar proiecția amărăciunii zugrăvită pe templul de piatră al realității. O realitate dură și apăsătoare, care-i ținea sufletul captiv. Oscilând între două lumi. Lumea cea pe care și-a visat-o și a luptat din răsputeri să o aducă la viață. Și lumea cealaltă care îi șuieră haotic la urechi că nu totul depinde doar de efortul lui, oricât de uriaș ar fi acesta… Cineva de undeva are un impact puternic în toată mașinăria asta a timpului care gonește ca o nebună printre sufletele lor.

El, încă un tânăr plin de speranță. Încă. Anii cei plini de inocență s-au pierdut deja demult printre medinele Marocului, acolo unde a zărit și înțeles lumea. A înțeles-o prin ochii deșertului, prin cea a Ramadanului și a pământului dumnezeiesc care i-a mângâiat copilăria într-un fel cu totul aparte. Un fel pentru care și azi, rătăcit într-o altă lume, plânge mereu în gândurile nopții. Noapte care a înghițit deja tabloul tainic de lumină a speranței, lăsându-i doar umbrele ca un contur de aparență. O aparență pe care o joacă la noroc cu realitatea.

  ***

-O iubesc pe Alina. Vreau să o iau de soție!

-Dar tu ești însurat! Foarte însurat! Mă uit adânc în ochii lui, surprinsă puternic.

-Alina îmi va face un copil, bucuria supremă a vieții mele. Știi cât de mult îmi doresc asta! Soția mea nu poate avea copii. Am încercat ani la rând… Fără rezultate. Tratamente costisitoare, nervi irosiți. Bani aruncați în vânt. Dar nu mai contează. Acum am găsit-o pe Alina, iar ea îmi va oferi ceea ce soția mea nu poate. Copilul.

Mă împleticesc puțin în sensuri, nu prind încă nici un capăt de idee de unde aș putea continua, așa că trântesc și eu brusc un Fhaiii, este deja hot story. Sau mai bine spus na, că se lasă cu furtună!

-Buun, mă înfiripez iar timid în discuție, înseamnă că divorțezi deci, ca să poți să te însori cu Alina.

-Oh nu, nici vorbă. Îmi iubesc mult soția, nu pot să divorțez. I-am promis că orice ar fi nu voi divorța niciodată.  Acceptă să am un copil cu o altă soție. Am dreptul la 7 soții, în cultura mea.

Evident că fac ochii cât cepele. Ceea ce îmi auzeau urechile nu părea ceva crescut în cultura în care trăiseră bunicii și toți strămoșii mei din Ardeal. Oricât aș fi evocat vremuri de demult, în care oamenii nu erau așa de emancipați, nu reușeam nicidecum să procesez cu mintea ceea ce prietenul meu îmi mărturisea. Dar evident, el venea dintr-o altă cultură. Dintr-o lume care părea atât de firească în nefirescul perceput de mine.

-Așa ceva este imposibil!!! Am trântit brusc. Îi fi având tu dreptul la 7 soții, în cultura ta, dar amintește-ți, te rog, că trăiești în Anglia, și că respiri, mănânci, iubești prin legea de aici.

-Nu se pune vorba unei căsătorii legale. Voi sta cu Alina, din când în când, pentru copil.

-Puțin îmi sună că vrei să o folosești pe fata asta, ca să îți facă un copil. Ea ce spune? Este de acord? Să facă un copil cu un om însurat care nu vrea să divorțeze?  Un om însurat care vrea doar un copil?

-Aici se pune problema. Vreau să mă ajuți. Alina vine din cultura ta. Total diferită de a mea. Famila ei îi bagă în cap tot felul de prostii iar ea oscilează între mine și ei. Eu chiar o iubesc!

Oftez greu a neputință… Mi-e drag Moham. Ne leagă o frumoasă prietenie. Și apoi, eu, străină într-o lume cu totul nebună pentru începuturile mele, am plâns de nenumărate ori pe umerii lui și ai soției lui. Mi-au fost suport moral atunci când tot universul părea că se năruie în bălțile pline cu noroi  ale rasismului. Soția lui, nativă, înțelegea puțin mai greu, mai mult prin prisma ochilor lui. El însă, mă înțelegea pe deplin. Obișnuiam să-i spun “Brother”. Și frate mi-a rămas, așezat cuminte în adâncul sufletului. Iar acum mă războiam cu propriile-mi gânduri, cu neputința de a pricepe. Ce ajutor? Cum să procedez? Este prea mult! Așa ceva îmi depășește limita de avarie a bunului simț. Și ea, soția lui, îmi este dragă, îmi este prietenă! Și cu mult mai mult, umblăm în aceleași încălțări. Dacă este să aleg chiar și orbește, între cele două, aș alege-o pe soție. Deci clar nu se poate. Așa că răbufnesc iar:

– Ești egoist! Te gândești doar la bucuria ta, copilul. Care nici nu este sigur că va veni. Vrei libertate de a acționa, ok. Oferă-i atunci și soției tale dreptul la libertate. Și ea are nevoie să fie iubită. Necondiționat. Nu copilul este condiția dragostei. În cazul acesta, dragul meu, musai să alegi: ori soția ta, pe care o iubești enorm, așa cum mărturisești, ori Alina și copilul. Nu văd cale de mijloc, și mă îndoiesc că familia Alinei ar vedea vreuna de asemenea. Și apoi, pe Alina nici nu vreau să o cunosc. Singurul ajutor pe care pot să ți-l ofer este prietenia mea. În rest tu hotărăști. Nu te judec, dar nici nu pot să conving oamenii că iubirea se vede diferit din unghiul lor, atâta vreme cât privim din același unghi.

Cu capul cufundat în mâini, Moham sta pierdut ca într-o adâncă rugăciune. Se lasă o tăcere groasă între noi. Atât de groasă încât umbrele timpului par că se luptă cu nerostirea. Se aude doar atingerea gingașă a lacrimilor pe podeaua camerei. Plânge încet. Rămân într-o încleștare mută. Cu siguranță că o luptă aprigă încă își face meandrele în toate înțelesurile iubirii. Timpul peculiar îmi defilează momente în care plin de speranță își îmbrățișa soția și o încuraja.”Vom avea cât de curând un copil. O să fie bine”. Și ochii ei care îl priveau sorbindu-i toată strălucirea clipei. Erau pentru mine întruchiparea reală a iubirii. Așa îi simțeam eu. Și brusc realitatea mi-a plesnit aspru percepția frumuseții.

(Va urma )

 

2106157276_2a23fb99b9_o

 

Ceva Românesc II

 Nottingham, azi dimineață 

 În alergarea mea către stația de autobuz, o întâlnesc pe Evea, o mult mai tânără colegă de serviciu. Nu ne-am prea nimerit împreună pe aceleași ture, așadar nu am prea socializat. Bucuroasă, mă îmbrățișează cu un zâmbet larg, zâmbetul acela cald al nigerienilor. Pe repede înainte începem o matinală discuție, așa ca între fete. La un moment dat Evea mă întreabă:

-Din ce țară ești?

-Din România.

 -Oh, nu se poate, nu arăți a româncă. Românii originali au ochii albaștri, sunt înalți și  solizi. Tu ești așa de mititică. Nu poți fi româncă!  Credeam ca ești din Filipine.  

 Eu, încă pe jumătate uitată în aura visului de azi noapte,  fac ochii cât cepele. Și mă deștept brusc. Nu partea cu Filipine mă nedumirea, ci  convingerea  Eveei  privind românii originali.

Drept este că semiîntunericul de dimineață nu mă ajuta să îmi dezvălui în toată plinătatea culoarea ochilor. Dar statura  mă trimitea cu originea în ținuturi îndepărtate.

-Uită-te atent în ochii mei, sunt albaștri ca azurul. Și mă bag cu tot sufletul adânc în privirea ei.

Și mintea a început să îmi alerge prin vremuri pierdute în timp, generații au început să îmi fluture prin gânduri, și să îmi pun în dubii propria-mi romanitate. Aș, ce aiurea, că ochii mei albaștri, ochii tatălui, veneau de undeva de prin Uzbekistan. Dar mama, mama mea cea cu ochii căprui, are toți strămoșii legați de glia românească. Uf, ciudat topic de discuție în plină dimineață. Recunosc că mă bate oleacă  istoria, dar asta deja este prea mult.

-Uite, spune Evea, românii adevărați au ochii albaștri și   sunt înalți   Poporul vostru a fost cotropit de multe alte popoare și v-ați amestecat. Mi-a explicat pe îndelete prietena mea, Jo, care este o româncă adevărată.

Aș, cu siguranță este, mai ales dacă mă iau după nume. Dar nu contest explicațiile lui Jo, întrucât niciodată nu știi în ce contest au fost date și în ce măsură inglisul de ambele părți a fost unul adevărat. Mă pufnește un râs interior, dar cu o mimică serioasă replic:

-Cel puțin este bine că nu m-ai confundat cu un vampir!

Și autobuzul își face plecarea,   în timp ce eu încă explicam Eveei chestii de românitate.

Nottingham, astă seară

Khalid este un bun amic. Are un suflet mare cât China și o bucurie de viață enormă. Mă sună și îmi spune cu o adâncă dezamăgire în glas:

-Știu că sunt urât, văd asta în oglindă zilnc, dar azi am fost fericit pentru câteva ore, apoi totul a revenit la faza inițială. Puțin mai mult, întrucât tristețea mea este mai adâncă. Ea, o frumoasă domnișoară, a acceptat să ne întâlnim la o cafea. După primele 10 minute mi-a cerut 250 de lire. Frumusețea costă, nu-i așa? Era o româncă. Păcat, că era frumoasă.

Suspend gândul, suspend ideile. Mi-e așa de drag Khalid și mă doare mult tristețea lui. Mă doare și ideea de românitate amestecată în mizerie. Doare rău. Îmi trimite poza fetei pe whatsapp. Într-adevăr, o frumusețe de fată . Albă ca spuma laptelui. Prinsă încă în țesătura discuției de dimineață, schițez un răspuns puțin nesigur:

-Păcat, daa, mare păcat, că este lumea plină de politicieni și atât de amestecată în șiretlicuri. Nu înțeleg ce politică joacă, dar fata asta nu este o româncă originală. Românii originali nu cerșesc.

-Știu, draga mea prietenă, de aceea te prețuiesc.

Rămân cu gândurile pierdute în înserare. Și câți ca el, și câte ca ele. Universal valabil, chestii ce nu țin de o națiune aparte, ochi albaștri ori căprui, ce străpung timpul și-l înțeleg în măsura spațiului individual.

Autobuzul mă poartă spre casă. Undeva în spate aud un românesc “Ce mai faci?”. Întorc privirea și întâlnesc zâmbetul luminos al vecinului, un simpatic bătrânel italian care cochetează cu toate limbile latine. Rămânem să mai  țesem Ceva Românesc.

Viaţa, dublu mixt

“Trăiesc aici, dar mă simt că sunt departe,
Din ce în ce mai singur şi mai trist,
Nici nu mai ştiu cât pot să rezist,
Închis într-un ziar şi într-o carte.

Mă-ncredinţez iluziei deşarte
Că mă salvează regăsirea-n Christ,
Dar, vai, ajung un fel de dublu-mixt,
Cu viaţă-n minus şi cu plus de moarte.

Şi, totuşi, nu m-a ocolit norocul,
Deşi mi-a fost întotdeauna greu,
Şi-am transformat în foc destinul meu
Ca, azi, cenuşa să rezume focul.

Şi de-aş cădea, aşa cum cere jocul,
Ca să devin o piesă de muzeu,
Eu tot îi mulţumesc lui Dumnezeu
C-a-ntârziat şi-aşa, prea mult, sorocul…” 

 Adrian Paunescu  – Viaţa, dublu mixt ( 18 iulie 1997)