500, Matematică și Prietenie

Îmi doream să scriu despre Prietenie, cu și fără garanția unui sfârșit  de rând, dar cu siguranța unui  inceput  zamislit  printre șoaptele timpului. Ați avut vreodată sentimentul acela că vreți să chemați timpul copilăriei să vă mângâie diminețile, că vreți să îmbrățișați toate amintirile frumoase și să le lipiți de suflet? Amintirile unor tovărășii inocente în care sufletele au devenit “frați de sânge” în timp ce umblau înfrățite în amiezile pline de lumină, în iernile înzăpezite ori prin ploaia  de râsete ale copilăriei? Dar când hoinăream hai hui cu mintea rătăcită printre secvențe atinse de magia trecerii timpului, realitatea mi-a pleznit plină de sarcasm toate rătăcirile. Copilăria s-a dus, amintirea s-a prăfuit și oricât am încercat să șterg pulberea  ce se adunase peste timpul scurs,  orizontul nu mai corespundea traseului de altădată. Am întrebat minutele și oamenii, dar  ei  nu mai știau  sa îmi arate cărarea către magia din alte basme.  O ușă mare se trântise greoaie peste emoțiile timpului. Am bătut  pret de câteva speranțe împletite cu zâmbetele inocenței. Am bătut…  dar degetele mi s-au transformat în durere spălată printre lacrimi. Timpul nu mai este același.  Ne  rânjeste acum  dintr-o oglindă distorsionată, care ne spune cum ideile ne-au devoalat în diferite unghiuri.  Cu mult timp în urmă cineva îmi jumulise Prietenia.  De  pe o piatră a superiorității poruncise timpului să încătușeze bucuria zâmbetului, pentru că dintr-o dată nu se mai cuvenea să mi-l acorde. Statutul social nu mai permitea probabil să “se compromită” într-o Prietenie inadecvată.

Rămăsesem mult în urmă, probabil. Un probabil pe care mi l-au probat pe șirul timpului oamenii. În timp ce ușa se lovea tot mai dur de un zid al neîncăperii. Am rămas preț de  cativa ani captivă într-un grilaj al neputinței.  Tot mai multe suflete  si minute s-au pierdut tot mai departe, s-au pierdut de magia emoției.  A fost un foc năvalnic peste realitatea gândurilor, a fost furtună în noaptea adâncă, peste valea morții.  Cateva mâini m-au cuprins totuși, erau puține, dar au fost așa de pline de forță, încât  mi-au împuternicit speranța.  Mi-au readus încrederea în puterea înfrățirii.  Acelor mâini doresc să le mulțumesc.  Prieteni care nu au considerat  piatra când mi-au atins sufletul. Prieteni care îmi vorbeau aceeași limbă înțeleasă de cămăruțele adânci ale copilăriei. În care ne legănasem  cu visele și împletisem  ideile cu inocență.

Îmi doream să scriu despre Prietenie. Cu garanția unor sfârșituri de timp sfâșiate de pietrele societății.  Dar cu siguranța unor începuturi noi, în care copilul se îmbrățișează cu maturitatea în timp ce încă își caută magia basmelor de altădată.  Si zâmbește plin de candoare  amintirii.

Îmi doream să scriu despre Prietenie.  Prietenia cu Speranța și Zâmbetul. Pe care le-am legat într-un algoritm al vieții. O matematică simplă care a respectat ecuația.  Asa cum o făcuse în copilărie.  Fara complexe de superioritate.  Cu Speranța că rezolvarea se împlinește, în timp ce darul universului zâmbește fără să se compromită.

 

S-au “împlinit” azi 500 de pași pe cărarea blogului. O cărare pe care am pornit timid atunci când mă ascundeam după pietrele ce mi le aruncase realitatea.  O cărare pe care îmi doream să scriu despre Prietenie.  Cu începutul unui gând care îmi șoptise  că totul este relativ. Prinsă în ecuații de viață dreaptă într-o lume strâmbă. Sau viceversa. Așa  cum se pliază ideea pe realitatea timpului.  Dar cu Speranța și Zâmbetul lipite de suflet.

 

IMG_3533[2]

 

post-milestone-500-2x

 

Când timpul  doare

Corbesti

Satul se întindea cuminte printre grămezile de delușoare, împădurite încă pe alocuri, din care zâmbeau  casuțe ticluite ca în poveștile de odinioară. Valea încă părea cufundată în neuitare, în timp ce doar ici colo câte un firicel de fum se înălța  ingândurat către cer. Cândva țâșneau cu sutele ca dintr-o înfrățire a poveștilor. Povești cu a fost odată ca niciodată, cu suflete adunate la gura sobei, depănând neajunsul zilei îmbrăcat în gânduri și întrebări, cu fete frumoase și flăcăi chipeși dansând horele dorului, cu bătrâni înțelepți legănând copilăria pruncilor. Cu mult farmec ca într-un basm în care zmeii piereau sub săbiile dreptății.

Valea încă șerpuiește locurile acestea, iar râul, ce-mi pare tot mai mititel, încă își spune toate întâmplările trecute, încă își imprimă prin memoria timpului minutele peculiare. Am fost și eu cândva în unele, când învățam febril cum să înot, când căutam peștii printre pietrele lăcuite de apă, când Frigeș, cățelul blond, mă purta după ideile lui bizare,  de-a lungul râului până la poalele dealului  invecinat,  poposind apoi într-o umbră deasă în valea malului, avându-mă în grija-i, ca pe cea mai scumpă comoară.

Drumul, de acum asfaltat, căpătă o altă nuanță.  Praful care se scutura odinioară  in urma căruțelor a devenit deja istorie. Nici căruțele nu mai par a fi ce erau odată.  Aveam o căruță frumoasă, bine ticluită, după moda vremii, iar cele două văcuțe ale bunicilor, Joiana și Mândraia,   trebuiau  uneori să ajute la căratul fânului și a prunelor  de pe hotare.  Mai treceau uneori cai pe drumul copilăriei, dar aceștia erau foarte rari.  De cele mai multe ori îi admiram la  căruțele țiganilor, care străbăteau satul la intervale regulate. Erau frumoși și împopoțonați cu diverse accesorii. Țiganii aveau așezate strategic pe  copertina căruței  diferite oale. Făceau negoț iar în schimbul produselor  acceptau uneori  mâncare caldă,  legume proaspete din grădină sau bucate pentru animale. Nu rareori poposeau pe șanțul ce despărțea ulița, în timp ce bunica le servea plăcinte calde cu prune, “moșocoarna noastră cea de toate zilele”, cum îmi plăcea să o numesc în timpurile acelea.

Eram într-una din serile fierbinți ale unui sfârșit dogoritor de iunie. Țiganii opriseră din nou pe coama șanțului de la intrarea pe ulița noastră. Tocmai ce omenisem pe drumeți, iar poveștile începură a curge ca o descătușare a serii. Printre necazurile zilei, unul dintre țigani se plângea de fiul lui, care tocmai părăsise șatra, și fugise cu o altă muiere, lăsându-și soția și pruncul în voia sorții.  Si nici vorbă să-l mai ierte, “veac”,  zicea el. La așa rușine, nici nu încape vorba.  Doară or griji ei de bietul nepot și de nevastă, că de acum sunt de ai lor. Dar ochii tânărului fugar nici că  va  mai vedea șatra vreodată.   Iar bietul copilaș plânge amarnic  de dorul bolundului.

Nu înțelegeam eu multe din angrenajul celor mari. Îmi părea rău de copilul părăsit de un tătucă. Îmi părea rău de tânăra femeie abandonată.  Iar când discuția se adânci în filozofii și judecăți de lume strâmbă într-o viață dreaptă, glasul bunicului se așeză cuminte și hotărâtor:  “Ba ai să-l ierți, cândva, când timpul  o să  doară, pentru că este carne din carnea ta. Și ai să te îndupleci singur întru iertare, pentru că dorul o să te îndoaie și atunci o să îți spui că iertarea este încă o binecuvântare a vieții. Iar viața în sine este  un dar divin. Tu încă mai ai șansa să-l vezi… Eu am pierdut-o deja. Fiul meu  s-a rătăcit cu totul departe de lumea asta.”

Iar noaptea s-a înfiripat adânc peste poveștile de viață, vorbite gânditor și gândite printre vorbe  pline de înțelesuri.  Tiganii au continuat să vină și alte dăți, aducând alte povești misterioase pentru înțelegerea mea.

Satul încă se întinde cuminte printre gânduri și oameni. Același râu, cu ape ce spală aceleași povești.  Ne-am adunat din nou, nepoții, să descălecam la granița dintre anotimpuri cu bunicii ce aveau să rămână doar în sufletele și memoria noastră.  Urmam un ritualul funebru, când deodată în cimitir o voce disperată plângea printre morminte: “Tu  inca mai ai  o șansa să îți  vezi  fiul, al meu s-a dus și nu-l voi mai vedea vreodată.”  Iar alături aveam să-l recunosc pe omul cu povestea tristă, țiganul care trecuse cu șatra într-o vară fierbinte. Era îmbătrânit și încovoiat de timp.  O lacrimă mi-a spălat sufletul, era atâta durere în jur, timpul părea încleștat într-o agonie de nedescris,  in timp ce memoria îmi defila imagini trunchiate.  Iar realitatea îmi rânjea diabolic printre ferestre sparte. Săptămâna trecută cineva îmi făcuse o mărturisire de suflet. Era o poveste cu o mamă părăsită, cu un prunc abia născut, și  cu un tată plecat în lume cu o alta.  Poveste ce parcă se vrea chemată, ca într-un cerc perpetuum.  Iar tocmai când gândurile îmi fugiseră la ceea ce cândva spusese bunicul, inima mi-a izbucnit într-un plâns interior: Dar copilul? Cel părăsit? Copilul va mai avea oare șansa să ierte?  

Și am pornit gânditoare într-un șirag de amintiri, pe care le-am legat de toate stelele frumoase. Copilul a iertat, uneori, în timp ce a plâns cu dorul  lipit de suflet.  Tați ce încă își caută  copiii și copii ce încă își caută tații.  In amintiri, în înțelesuri sau în realități absurd desenate.  In identități care se ascund nemiloase în respirația greoaie a anilor. Când timpul lasă  o  înserare peste tristețea lumii ce își plânge  în colțuri întunecate tot dorul  lipit de suflet.

 

20170617_150441

Rebel plimbam

 

rebel
Sursa: Webcultura

Mulţumesc, Webcultura, pentru publicare!

 

Rebel plimbam azi steaua mea
Spre un refugiu, ca să poată
Să-mi strălucească-n nopţi cu nea
Când doar nimicul o să-ncapă.

Rebel plimbam convingerea
Că doar sublimul mi-a rămas
Să-l leg de suflet dor de stea
Să-l am de trudă şi popas.

Rebel plimbam din lumea ta
Trecut, prezent şi tot ce visul
Îmi dăruise şi-mi cerea
Să-mi spăl în zâmbete prea plânsul.

Rebel plimbam azi gândul…şi
Sclipirea unei clipe-mi spuse
Că-n mine zace tot ce-aş fi
Scornind prin galaxii ascunse.

Că-n mine izvorăsc lumini,
Şi lumi aprinse de voinţă,
Şi ochi de curcubeu, şi spini,
Iar cerul e-n a mea fiinţă.

507001cuicui

Ochiuri de stele

Luminile orașului s-au aprins deja demult. Ochiuri de stele se cuibăresc printre oameni. Oameni grăbiți, pierduți printre gânduri. Măsurându-și fiecare bucățică de destin risipit printre orele serii.

Jean Paul se contopește cu mulțimea și încearcă să își adune ultimele provizii pentru noaptea ce pare că se zgâiește absurdă și rece printre colțurile serii. Și apoi își găsește un culcuș printre betoanele străzii înfofolit în idei și planuri. Idei ce rămân suspendate în cheia timpului. Timp ce a uitat să mai bată, timp rămas în suspensie. Câteva zdrențe și un amalgam de carton și noaptea se poate cuibări adânc peste cetate.

Privește împrejur din nou. Tristețe și gânduri coboară în același timp. Tristețea amintirii- fiul său a fost asasinat în zona acestei clădiri. Gânduri și întrebări. A rămas să își petreacă neliniștea ce i-a mai rămas așteptând încă răspunsuri. Răspunsuri ce se pierd printre aburii necunoscutului.

Este încă aici să poarte bătălia. Bătălia destinului. Lăcrimează plin de dureri. Aproape că nu îmi dau seama care dintre ele este cea mai puternică.

Și îmi zâmbește încurajator : “Numără-ți binecuvântările și agață-ți destinul de ele. Atât cât depinde de tine.”

Printre lacrimile lui am zărit ploaia de stele. Se așează tăcut între cartoane și zdrențe și îmi urează un drum liniștit.

Noapte bună, om rătăcit printre luminile orașului. Gânditor printre ochiuri de stele. Stele ce zâmbesc la fel pentru noi toți.

ochiuri-stele
Sursa: Webcultura 

Mâna

Mai curg din izvoarele lumii ușor picături de viață,
Din stânci necioplite de gânduri un glas parcă tainic vorbește,
Din cerul prea plin de orbite, măiastră o pasăre-nvață
O sfântă predare de sine în care iubirea domnește.

M-arunc în oceanul vieții și simt cum mă prinde o Mână.
Sub tâmple m-apasă povara uitării să-mi dărui iubire.
Pe drumul plecării spre mine o zi nu mai este deplină,
Dar mâna-mi arată străpunsă Cărarea ce-mi dă mântuire.

Din aura păcii preasfinte iubirea lăsat-a-mi o parte;
În suflet tristețea adoarme în noaptea adâncă… si piere…
Iar Mâna-mi întinde din ceruri cu zborul de îngeri o Carte-
Lumină să-mi fie pe cale, și apă, și pâine, și miere!

mana
Sursa: Webcultura 

 

Vis cu zbor de îngeri

 

Eram legănată de-un vis,

Iar timpul  agale pășea

Pe norul  de  doruri  aprins.

Voiam negreșit steaua mea.

Fugeam într-un lan   mult pătruns

De soaptele zilei.  Cu-un  zbor

de îngeri în mine ascuns 

Pluteam peste vise ușor.

Doream să cuprind munți și mări

Cu râul de gând ce-mi curgea

Pe ochiul de vis. Peste zări

Albastrul în vene-mi lucea.

Și lacrimi, și  râs , și amiazi

Și umbră de taină și vânt

Îmi flutura  visul. Iar azi

Sclipea intr- un ochi de cuvânt.

Îmbrac clipe-n culori și le cânt.

Iar îngerii lumină îmi sunt

Pe steaua ce-o caut în gând,

Departe cu dorul cărunt.

18362025_371943906540345_450813292_o

Speranță

Vremea de răsfăț mă leagă de-un vis
Vremea de cântec îmi șuieră-n geam
Dar plânge prezentul de dor prea mult nins
Și-mi arde vremelnic putința ce-o am.

Timpul mai cântă prin turle, doinind
Iar negura nopții dansează vioi
Pe șira spinării și-nvăluie-n gând
Poveste și lacrimi, și dorul din noi.

Cu mările largi pornesc în abis
Să-mi caut prea rostul rostirii și-apoi
Să-mi dărui luminii voința din vis
Când ceru-nmulteste speranța cu doi.

speranta
Sursa: Webcultura

 

Ceva Românesc III

Nottingham,  1 Decembrie 2016

Se ia dorul, încet, să nu-l doară, se cuprinde în brațele timpului;  se reazămă sufletul pe un ochi catifelat de stea. Se așează dorul în palmele Universului, în dansul precipitat al timpului. Îmbrățișare caldă între stele arzătoare și licăriri de secunde. Îmbrățișare caldă între chemări telurice, frânturi de gânduri rupte între drumuri nesfârșite.  Oameni și lumini, trenuri, gări, aeroporturi, aterizări și decolări. Se ciocnesc de valurile realității, se sparg în mii de frânturi. Rămân aceeași oameni.  Doar luminile roiesc în timpuri peculiare, și răsfrânge dorul în umbre întunecoase,  târându-l între trenuri și gări, aeroporturi, aterizări și decolări. 

  Se ia dorul, încet, să nu-l doară. Se așează zâmbetul lângă ochiul de stea, se picură magia momentului, se încălzește la flacăra optimismului, și se îmbrățișează dorul, strâns, să poată să își verse lacrima pe umărul timpului. Lacrima nopții adânci a înstrăinării, lacrima întristării, lacrima vântului rătăcit între galaxii.   

Se ia dorul, încet, să nu-l doară.   Se alină cu mângâierile zâmbetelor noastre.  Zâmbete presărate zilnic în inboxuri, între secundele alergării cotidiene sau între duminici în familie. Noua  familie universală, cu frânturi de grai românesc, cu “bune dimineți” și inserări cu “noapte bună”. Se ia dorul, și se face buchet de gânduri. Și se dansează în pereche cu timpul.  Valsul teluric… Un,doi, trei… un, doi, trei… Un dor, doi ochi triști în noapte și trei speranțe înfofolite în gânduri de lumină. Lumina care aduce forța. Forța care împinge pașii.

La mulți ani, România! La mulți ani, români, oriunde v-ați afla. Oriunde pașii au găsit forța și lumina.   Se ia dorul și se luminează cu speranța gândurilor! Se alină cu îmbrățișarea ploilor de stele.  Stele ce încă poartă visele în ele.  

 

 

 

 

 

 

 

la-multi-ani-romania2

Mă judec

12884497_1589981587990325_231843262_n

Mă judec cu gândul pierdută în noapte

Pe-a timpului horă aşezată în mine,

Să pot să te chem, să pot fi ca tine,

Străină şi rece într-o lume departe.

img_3386

Mă judec plecând dintre focuri ciudate

Spre alte idei, dar care tot fug de mine.

Doresc să le prind dar nu ştiu prea bine

Ameţită de vremuri orologiul cum bate.

img_3532

Mă judec.  Dar cum judecata străbate

Atâta pustiu ce-a lăsat ceasu-n mine?

Poate ochiul de vis ce în noapte mă ţine

Mă poate-nvăţa să trec peste toate.

img_3547

Mă judec să fiu şi copil, şi bătrână,

Şi stană  de gheaţă,  şi foc de rubine.

Să pot să-mi trăiesc inocenţa prin mine,

Şi indoiala, şi teama ce au să tot vină.

img_3658

img_3415

10672336_10202015844432475_9179153435318221123_n

71463_279867272175674_200624628_n

“Nu-i singur Iuda vinovat” – Costache Ioanid

“Nu-i singur Iuda vinovat
de sângele ce se dădu.
Nici marii preoţi, nici Pilat,
ci lumea-ntreagă, prin păcat!
Şi eu, şi tu…

Nu drumul greu spre Golgota,
nici biciul, când Isus căzu.
Şi dacă crucea grea era,
povara noastră şi mai grea!
Şi eu, şi tu…

Nu patru cuie L-au pătruns,
când El pe cruce se-aşternu.
Ci noi, cu sufletul ascuns,
cu mii de patimi L-am străpuns!
Şi eu, şi tu…

Nu doar bătrânii cărturari,
nu doar mai marii preoţi, nu!
Şi noi am râs, cu ochii murdari,
şi noi suntem cei doi tâlhari!
Şi eu, şi tu…

Şi nu ostaşilor prin sorţi
cămaşa albă Şi-o dădu.
Ci tuturor! Dar tu n-o porţi!
Şi, fără ea, toţi suntem morţi!
Şi eu, şi tu…

Nu doar în stânci, sub lilieci,
nu doar sub lespede zăcu.
Ci L-am ascuns ca pentru veci
sub piatra unor forme reci,
Şi eu, şi tu…

Şi-acum Isus cel condamnat
azi El te-ntreabă :”Da sau nu ?
Eşti tu sau nu eşti vinovat?”
Eu am spus da! Şi-am fost iertat.
Eu am spus da.
Dar tu ? Dar tu?…”

13045591_136972346704170_55771956_n (2)

WP_20160420_14_35_02_Pro

WP_20160420_14_37_25_Pro

IMG_3752