Am privit timid universul

Am privit timid universul-
Era trist desenat  pe-un descânt
Cu umbre adânci lăcrimând peste vânt
Și ploi înnoptate din hăuri curgând.

 

Am privit timid universul-
Un foc de dorințe în straniu veșmânt,
O doină  ce tainic plângea prin cuvânt
Cu ochii de veghe răsfrânți peste gând.

 

Am privit timid universul-
O lume pitită-ntre zile și ploi
Cătând întâlnirea cu timpul de-apoi
În valsul speranței dansând pașii goi.

 

M-a privit curios universul-
Eram doar un fulg rătăcit printr-un gând
Cu multe-ntrebari după mine trăgând
Prin geana dorinței visând la cuvânt.

 

E noapte adâncă și sper într-un gând
Luceferi să-mi fie lumină și-apoi
Să-mi simt universul prin pașii mei moi
În dansul frenetic al sinelui cânt.

@Simona Prilogan – August, 2017

 

Water-Shimmer-72dpi
Sursa foto: Google Imagini

 

 

Când plânge actorul

De viaţa-i o scenă cu fast şi cu trudă
Noi toţi suntem prinşi într-o hora nebună,
Şi plângem prea des într-o lume prea surdă…
Eu cânt figurant în această piesă
Ce viaţa mi-o joacă din zori până-n seară,
Când rana din suflet nu e prea uşoară;
Şi vreau să adorm amorţit de poveţe,
Să zbor printre roluri ce vor să mă-nveţe
Cum viaţa-şi croieşte aceeaşi durere
Iar lacrima plânsă în taină o cere.
***
reportaj-rfi-razie-cersetorii-romani-champs-elysees[1]

***

Din epoca pietrei în cea a luminii
Acelaşi Adam pe o scenă păleşte
Iar Evei un şarpe calcâiu-i zdrobeşte
Şi pe fruntea aceluiaşi Christ se frâng spinii.
Spectacolul lumii acelaşi ne cheamă
Să-i prindem din mers aurora şi dorul,
Când veac peste veac minutu-şi ia zborul
Iar lacrima lumii se frânge cu teamă.
Voinţa iubirii să trăieşti te îndeamnă…
Şi nimeni nu ştie când plânge actorul…
***
Şi actori fiecare, aranjându-ne corul,
Cu morgă sau zâmbet ne prefacem în parte
Şi jucăm fiecare atât cât se poate
Comedia vieţii. Doar cortina socoate
Adâncimea trăirii: când plânge actorul…
***
Young woman holding smiling face (digital composite)
Sursa foto: Google 

Mă agăţi

Mă agăţi singuratic de o umbră în van,
Mă agăţi câteodată de iluzia ta.
Mă trezeşti amintindu-mi că mai trece un an
Iar din mine doar eu mai sunt cel ce mă vrea.

Răzbunat îmi răspunde din trecut uneori
Sentimentul că zborul s-a frânt fără timp…
Sau pierdut-am orbit de lumina din zori
Idealul spre care naiv am pornit.

Mă trezeşti revoltat de atâtea tăceri,
Mă agăţi de o barcă ce nu o cunosc,
Fără crez, fără taina din iubirea de ieri,
Nevoit din nimic a-mi zidi noul rost.

Peste ani, după trudă, după jalnic război,
Voi putea oare-aţi spune mulţumirea ce-o port?
Când din barcă doar tu şi cu mine, în doi,
Vom învinge sau nu ori nimicul, ori tot.

ma-agati
Source: Webcultura 

Măsura iertării

Un rob dator vândut era
Stăpânului ce îi slujea,
Căci viaţă plină de amar
Şi sărăcie el ducea.

“Mai dă-mi un ban, stăpâne bun,
Să-mi cumpăr pâine în Ajun,
Să pun la copilaşi pe masă
Şi să-mi repar micuţa casă.”

Stăpânul milă îşi făcuse
Şi îi mai dete cât putuse
Să ducă robu-n două mâini,
Şi sac cu bani şi multe pâini.

Când Cerul îşi revarsă darul
Să-l dai şi altuia el cere.
Cât de nepreţuit e harul
Să-mparţi cu drag a ta avere!

Impresionat de-atâtea daruri
El se-apucă grăbit de treaba,
Când un vecin de peste dealuri
De doi bănuţi să-i dea întreabă.

“Îţi dau, măi vere, c-am de unde,
Să ai şi tu de-o hrană bună,
Dar te-oi ruga ca împrumutul
Să fie doar de-o săptămâna.

Dar săptămâna ce trecuse
Se transformase într-o lună
Când banii încă nu-i dăduse
Vecinului de voie bună.

Veniră-atunci la cel ce-mparte
Dreptatea la mai toţi din sat,
Dar neavând cum să plătească
În beci întunecat l-au dat.

Când mulţumit că e dreptate,
Când fuse astfel răzbunat,
O uşă largă se deschise
Intrând stăpânul prea înalt:

– Ce milă ţi-ai făcut, sărmane,
Cu-al tău vecin nenorocit?
Eu banii ţi i-am dat degeaba,
Dar tu cu ei ai osândit.

Cum ai putut să ceri ce altul
Nu mai avea cum să-ţi aducă,
Când şti prea bine cum trăiseşi,
Sărac, murdar şi dus pe ducă?

Nu poţi să ceri de unde nu-i,
Nu poţi lua ce nu există;
Sărmani şi orbi şi-ai nimănui
Sunt cei ce-ţi fac viaţă tristă.

O, te-ai văzut ajuns mai bine,
Poate din pură întâmplare,
Dar n-ai schimbat nimic în tine,
Eşti tot cu mâinile murdare.

Nu măsura în bani averea,
Priveşte-n urmă ce ţi-am dat:
Cu milă ţi-am ţesut iertarea,
Te-am socotit nevinovat!

Cu ce măsură-ntorsa-i oare
Aceeaşi faptă? Spune! Poţi?
De nu ar fi mila sub soare
Legaţi în lanţ am zace toţi…

iertare
Sursa: Webcultura 

 

Cerşind pe-un colţ de stradă

Năuc şi trist şi amorţit
Stai, puiule, uitat de lume
Sub blândul tei ce-a-mbătrânit
De timpul care vrea s-adune
Măreţe clipe de poveste…
Tu stai şi-asculţi tot ce a fost;
Tu stai şi speri tot ce mai este…
Iar ochiul tău ar vrea să vadă
Sublimul magic din poveşti,
Dar fila zilei o sfârşeşti
Cerşind pe-un colţ de stradă.

 

Când ghemul vieţii se mai zbate
Sub dulci poveri ale gândirii,
Tu, puiule, te naşti din pace,
Din libertatea împlinirii.
Dar nici nu ştii cum şi ei, prinţii,
Cu plânsele dureri flămânde,
Şi-ar da pe-un Cântec toţi arginţii
Ca liniştea să îi inunde.
Când mintea ta va şti să vadă,
Înţelegând o lume-naltă,
Vedea-vei tineri prinţi aevea
Cerşind pe-un colţ de stradă.

colt-strada
Sursa: Webcultura 

 

Măsura iertării

529195_244582949037440_1586238096_n

 

Un rob dator vândut era
Stăpânului ce îi slujea,
Căci viaţă plină de amar
Şi sărăcie el ducea.

“Mai dă-mi un ban, stăpâne bun,
Să-mi cumpăr pâine în Ajun,
Să pun la copilaşi pe masă
Şi să-mi repar micuţa casă.”

Stăpânul milă îşi făcuse
Şi îi mai dete cât putuse
Să ducă robu-n două mâini,
Şi sac cu bani şi multe pâini.

Când Cerul îşi revarsă darul
Să-l dai şi altuia el cere.
Cât de nepreţuit e harul
Să-mparţi cu drag a ta avere!

Impresionat de-atâtea daruri
El se-apucă grăbit de treaba,
Când un vecin de peste dealuri
De doi bănuţi să-i dea întreabă.

“Îţi dau, măi vere, c-am de unde,
Să ai şi tu de-o hrană bună,
Dar te-oi ruga ca  împrumutul
Să fie doar de-o săptămâna.

Dar săptămâna ce trecuse
Se transformase într-o lună
Când banii încă nu-i dăduse
Vecinului de voie bună.

Veniră-atunci la cel ce-mparte
Dreptatea la mai toţi din sat,
Dar neavând cum să plătească
În beci întunecat l-au dat.

Când mulţumit că e dreptate,
Când fuse astfel răzbunat,
O uşa largă se deschise
Intrând stăpânul prea înalt:

– Ce milă ţi-ai făcut, sărmane,
Cu-al tău vecin nenorocit?
Eu banii ţi i-am dat degeaba,
Dar tu cu ei ai osândit.

Cum ai putut să ceri ce altul
Nu mai avea cum să-ţi aducă,
Când şti prea bine cum trăiseşi,
Sărac, murdar şi dus pe ducă?

Nu poţi să ceri de unde nu-i,
Nu poţi lua ce nu există;
Sărmani şi orbi şi-ai nimănui
Sunt cei ce-ţi fac viaţă tristă.

O, te-ai văzut ajuns mai bine,
Poate din pură întâmplare,
Dar n-ai schimbat nimic în tine,
Eşti tot cu mâinile murdare.

Nu măsura în bani averea,
Priveşte-n urmă ce ţi-am dat:
Cu milă ţi-am ţesut iertarea,
Te-am socotit nevinovat!

Cu ce măsură-ntorsa-i oare
Aceeaşi faptă? Spune! Poţi?
De nu ar fi mila sub soare
Legaţi în lanţ am zace toţi…

( Hunedoara, Oct 1999) 

Ochi de şarpe

Tu cunoşteai de dinainte
Tumultul ce frământă clipa,
Aceeaşi clipă ce-mi promite
Că-mi voi putea  ‘nalţa aripa.
***
Şi unde aş găsi Cuvântul,
Simbolul care să-mi aducă
O linişte, să-mi iau avântul
În zările ce-n mine urcă?
***
Şi-ai vrut să-mi spulberi inocenţa
Ştiind de toate pentru mine,
Zadarnicindu-mă-n prezenţa
Cunoaşterii, dar nu spre sine.
***
Ce ochi de şarpe-n tot se-arată
Pe drumul către fericire!
Şi prea mă minţi că e deşartă
O clipă de mărturisire.
***
Să-ţi spun demon sau albul înger
Ce poate să îmi schimbe viaţa,
Să-mi cânţi din toate crude plângeri
Şi să-mi ucizi în zori speranţa?
***
Nu, nu te vreau, chiar dacă clipa
E mult mai grea: lasă-mi-o mie!
Iar dacă-mi voi răni aripa
Voi şti ce-nseamnă preţuire.
***
Pe drumul astrelor din vise
Stau rezemată de voinţă
Şi-mi sorb din tainele nestinse
Cunoaşterea ce-i cu putinţă.
***
(Aprilie – 2000)
poze_avatar_ochi_verzi_14

Băiatul care mi-a adus Luna

 Și Soarele  

 

 O privesc cum se îndepărtează… intră tot mai mult într-un con de umbră…  Acolo unde doar lumina lunii mai pătrunde timid printre crengile zgribulite de frig.  Preț de câteva minute îngheață tot universul.  Mă simt neputincioasă să mai zic ceva… Se apleacă plină de o tristețe sfâșietoare. Plânge… încet.  Cerul pare și mai înalt…. Ridică ochii și îmi șoptește cu un zâmbet trist: Este acolo, știu… Și îmi arată cu privirea Luna…. Știu că este Acolo, a iubit-o așa de mult. Și l-a chemat la ea…  

 Îmi îngheață lacrimile în tristețea glaciară a nopții. Încerc să o conving că ar fi mult mai bine să intrăm în casă. Să bem un ceai fierbinte. Ceaiul acela grozav pe care doar ea știe să-l pregătească. Mă aprobă. Este semn bun. Se pare că noaptea aceasta va fi mai liniștită…    Apoi plină de bucurie îmi povestește cum Alex adusese luna în casa ei…  Cum petreceau fericiți ore întregi căutând umbrele lunii și jucându-se cu ea.  Povestea aceasta tristă  împletea atât de sfânt lacrimile ei cu sclipirea ochilor, în timp ce Pat se adâncea tot mai mult în ireal, identificându-se cu lumea de dincolo de vis.. . 

Știu că tu mă înțelegi, îmi șoptește dintr-odată plină de seriozitate. Știu pentru că și tu ai primit luna …Și Soarele…

 

Doi ani  înainte: 

Uite, mami, am făcut Luna să-mi zâmbească. Știu că aseară ai plâns iar pentru că îmi simțeai răsuflarea greoaie și mâinile fierbinți. Uite, mami, am făcut Luna să zâmbească pentru tine… Știi că uneori nu simt ceea ce tu îmi descrii. Este așa ciudată boala asta? Spuneai ceva aseară de 60 trandafiri… Pregătim o petrecere? Poate invităm și copiii din secție. Nu prea avem voie să ne jucăm împreună…. De ce, mama?

 Alex, dragul meu, vom chema toți copiii din secție. Vom petrece împreună cât pentru cei 60 de  trandafiri. Promite-mi însă că nu o să neglizezi  tratamentul…. Este vital… Este aerul tău…  

Promit,  mama! Și îți mai promit că o să îți aduc Luna și Soarele. 

Te iubesc… 

 Și noaptea i-a găsit iar pierduți în lumea lor, atât de profundă.

 Diminețile ce au urmat au fost cele mai grele. Părea că timpul se joacă cu umbrele întunericului… Și Alex chemă febril Luna să-i aline plânsul mamei… Nu mai plânge, mama… Nu mai plânge, mama… Voi fi acolo, sus… Luna mă tine în brațe, haide, mami, să o simți, este așa de cald și bine aici…. Și Pat simți cum tot universul se risipește sub umbra tăcută și imensă a lunii… Prinse Luna în mână, o simți caldă precum spuse Alex.   Acum pot să plec liniștit, mami. Ți-am adus Luna. Și Soarele. Privește-l cum te îmbrățișează… Și închise ochii către un vis nesfârșit…  

 

12314388_1721696988043904_4838625574849652118_o

 

Azi...   Azi este o altă lume. Alte simțuri guvernează… Universul lui Pat s-a mutat cu totul în alte dimensiuni. Vorbim des, și încercăm să ne desprindem de tulpina crudă a suferinței… Să înțelegem ceea ce pare de neînțeles, să sperăm ceea ce pare de nesperat, să colorăm infinitul acesta ce este fără de sfârșit.  

 

 

 Azi am primit în email o surpriză. Fiul meu îmi adusese Luna…Și Soarele. 

Mi le aduse mai aproape…   La vedere… Gândul m-a purtat spre Pat… Involuntar… 

 Bucurați-vă, Simo, sunt momentele voastre… Viața voastră...

Am îngenunchiat într-un ochi de gând și am privit Luna… Era așa de caldă și blândă…  

12828539_1721697204710549_6290203944578981031_o

Dacius ( continuare)

IMG_3716[1]

 Azi l-am întâlnit pe Dacius. Cu totul întâmplător. Era rătăcit printre mormanele de cărți de la etajul doi al librăriei. Până să realizez că este el, mi-a atras oarecum privirea părul lung neîngrijit, căzut cu o dezordine impresionantă peste geaca vizibil roasă de vremuri și de ploi.  Nu aș  fi crezut că Dacius ar putea să fie cu siguranță în Nottingham, așa că surpriza a fost cu atât mai mare, cu cât am resimțit de altfel tristețea realității…de ce nu, în definitiv?  

  Nottingham este un oraș destul de cosmopolit, un  oraș al artiștilor de altfel. Dar bine, Dacius încadra perfect ceea ce eu chiar aș fi vrut să nu mai existe, și bătaia clipei mi-a adus înaintea ochilor  realitatea plină de durere a zilelor îngenunchiate, pictate atât de clar pe fruntea artistului. 

 Ochii… ochii au sclipit atât de puternic, încât am rămas paralizată preț de câteva secunde, ca mai apoi să alunec într-o frumoasă și dulce scufundare, pierdută de spațiu și timp, călătorind într-o hiperbolă poetică a visului de dincolo de margini… Iar Dacius zâmbea atât de degajat în timp ce discuția călătorea firesc într-o lume a frumosului, acolo unde poate doar el  mai găsea puncte de reper pe o hartă imaginară.  

 Iar eu, uimită de tot ceea ce vedeam, plimbam  gânduri între problemele existențiale, nevoi primordiale, idei glorioase…  Și oricât am încercat să leg ținutul de basm așa de frumos pictat de Dacius, de ceea ce realitatea îmi mâzgălea vizibil în fața ochilor într-o rutină năucitoare,  bătaia clipei foșnea încă a durere în timp ce noaptea înghițea încet cetatea…  

 Și totuși…am pășit preț de câteva minute în raiul lui cel blând…atât de cald și primitor… Și noaptea m-a găsit agățată de infinitul ideilor…  

 Și în timp ce îmi purtam gânditoare pașii către casă, în mulțimea năucitoare a unei seri de weekend, simțeam acut și apăsat povara unei lumi ciudate dansând frenetic  un dans desculț cu moartea…  

Și-n colțul întunecat al unui local deja închis, două suflete jonglau cu viața… Era fratele lui Dacius… Ținea în brațe un cățel pufos… Rătăceau atât de monoton  pe notele sumbre ale nopții… Dar fericiți probabil în lumea lor… Cine să mai știe câte lacrimi au mângâiat și scuturat aceste suflete… Noaptea  însă înghițea haină orașul, înghețându-l în mantia neagră a tristeții…

 

cersetor[1]

 

https://simonaprill.com/2015/07/06/dacius/