Mirare mi-e… și seară… 

 

 

20979770_420280415040027_230939636_n
M-au colindat prin gânduri ținându-se de braț
Frumosul și Urâtul, prin mintea mea, desigur.
Cu-o liniște ștergându-mi din tonusu-mi timbrat
Prea plinul de mirare, lăsându-mi-l nesigur.
20937827_420280525040016_1263167496_n
M-au abordat prin gânduri dansând doar valsul șchiop
Firescul și Ciudatul, împleticindu-și pașii
Pe întrebări de viață ce-alunecă-n hârtop,
Născând Normal de pânză pe lutul cu expresii.
20938959_420280461706689_635899381_n
M-au întrebat prin gânduri trecute vremuri și
Prezentele amprente ce-mi zămislesc un vis,
Cum șerpuiește calea nevrând a irosii
Magia de lumina-ntr-un ochi de paradis.
20979411_420280325040036_2072986727_n
Șsșșt… rostesc prin gânduri cătând idei de prins
Pe fila uluită a unei seri de vară
În care nici copiii nu par a fi deprins
Firescul inocenței. Mirare mi-e… și seară…

20937909_420303788371023_1479011246_n

 

 

 

Monday’s Math Puzzle

Mathematics is one of the essential emanations of the human spirit — a think to be valued in and for itself like art or poetry.

Happy Monday, wherever you are!

e569896c83a93b9906ff3d5d39af8b63.png
Source photo: Google Images

 

“Mathematics is the supreme judge; from its decisions there is no appeal.” –Tobias Dantzig

Palace of the Parliament

 

The Palace of the Parliament (Romanian: Palatul Parlamentului) is the seat of the Parliament of Romania. Located on Dealul Arsenalului in central Bucharest (Sector 5), it is the largest administrative building in the world  with a height of 84 m, an area of 365,000 m2 and a volume of 2,550,000 m3. In terms of weight, the Palace of the Parliament is the heaviest building in the world, weighing in at around 4,098,500,000 kg.

A colossal parliament building known for its ornate interior composed of 23 sections, it houses the Senate and the Chamber of Deputies, three museums and an international conference center. The museums hosted inside the Palace are the National Museum of Contemporary Art, the Museum of Communist Totalitarianism (established in 2015) and the Museum of the Palace. Though named the House of the Republic (Romanian: Casa Republicii), after the Romanian Revolution in 1989 it became widely known as the People’s House (Romanian: Casa Poporului). Due to its impressive endowments, events organized by state institutions and international bodies such as conferences, symposia, and others take place there, but even so about 70% of the building remains empty.

In 1990, Australian business magnate Rupert Murdoch wanted to buy the building for US $1 billion, but his bid was rejected.  As of 2008, the Palace of the Parliament is valued at €3 billion ($3.4 billion), making it the most expensive administrative building in the world.  The cost of heating and electric lighting alone exceeds $6 million per year, as much as the cost for a medium-sized city.

After the earthquake of March 4th 1977, Nicolae Ceaușescu started a reconstruction plan of Bucharest. The People’s House was the center of this project. Named Project Bucharest, it was an ambitious project of Ceaușescu’s begun in 1978 as an intended replica of Pyongyang, the North Korean capital. A systematization project existed since the 1930s (during the time of Carol II) for the Unirii–Dealul Arsenalului area. Its construction was organized as a contest and won by Anca Petrescu, who was appointed chief architect of the project when she was just 28. In total, the team that coordinated the work was made up of 10 architects, which supervised a further 700.  Construction of the Palace began on June 25th 1984, and the inauguration of the work was attended by Ceaușescu.

The building was erected on the site of some monasteries that were demolished and on the site of Uranus Hill that was leveled. In this area were located the National Archives, Văcărești Monastery, Brâncovenesc Hospital, as well as about 37 old factories and workshops.  Demolition in Uranus area began in 1982. 7 km2 of the old city center was demolished, and 40,000 people were relocated from this area. The works were carried out with forced labor of soldiers and so the cost was minimized.

Between 20,000 and 100,000 people worked on the site, sometimes operating in three shifts. Thousands of people died at the People’s House, some mention a figure of 3,000 people.

In 1989 building costs were estimated at $1.75 billion, and in 2006 at €3 billion.

Since 1994 the building hosts the Chamber of Deputies, after the initial headquarters of the institution, the Palace of the Chamber of Deputies (now the Palace of the Patriarchate), was donated by state to the Romanian Orthodox Church. Since 2004 the Romanian Senate is headquartered in the building, originally housed in the former building of the Central Committee of the Romanian Communist Party.

Between 2003 and 2004 a glass annex was built alongside external elevators.  This was done to facilitate access to the National Museum of Contemporary Art opened in 2004 inside the west wing of the Palace. In the same period, a project aiming to hoist a huge flag was canceled following protests from the public. A flag was already hoisted on the building, but was removed together with the support.

The restaurant, accessible only to politicians, was refurbished. Since 1998 the building houses a Regional SECI Center for Fighting Transborder Crime.

In 2008, the Palace hosted the 20th NATO summit. In 2010, politician Silviu Prigoană proposed re-purposing the building into a shopping centre and an entertainment complex. Citing costs, Prigoană said that Parliament should move to a new building, as they occupied only 30% of the massive palace. While the proposal has sparked a debate in Romania, politician Miron Mitrea dismissed the idea as a “joke”.

The construction of the Palace began in 1984 and initially should have been completed in only two years. The term was then extended until 1990, but even now it is not finalized. Only 400 rooms and two meeting rooms are finished and used, out of 1,100 rooms.

The building has eight underground levels, the last one being an antiatomic bunker, linked to the main state institutions by 20 km of catacombs. Nicolae Ceaușescu feared nuclear war. The bunker is a room with 1.5 m thick concrete walls and can not be penetrated by radiation. The shelter is composed of the main hall – headquarters that would have had telephone connections with all military units in Romania – and several residential apartments for state leadership, in the event of war.

The building has a developed area of 365,000 m2, making it the world’s second-largest administrative building, after The Pentagon, and in terms of volume, with its 2.55 million m3, it is the third most massive, after the Vehicle Assembly Building of the John F. Kennedy Space Center in Florida and the Temple of the Feathered Serpent in Teotihuacan, Mexico. For comparison, it can be mentioned that the building exceeds by 2% the volume of the Great Pyramid of Giza, and therefore some sources label it as a “pharaonic” construction.

The building of the Palace of the Parliament sinks by 6 mm each year.  Romanian specialists who analyzed the data argue that massive weight and structure of the Palace lead to the settlement of layers below the construction.

The building was constructed almost entirely of materials of Romanian origin. The only exceptions are the doors of Nicolae Bălcescu Hall. These were received by Ceaușescu as a gift from his friend Mobutu Sese Seko, the President of Zaire.

Among them: 3,500 tonnes of crystal – 480 chandeliers, 1,409 ceiling lights and mirrors were manufactured; 700,000 tonnes of steel and bronze for monumental doors and windows, chandeliers and capitals; 900,000 m3 of wood  (over 95% domestic) for parquet and wainscotting, including walnut, oak, sweet cherry, elm, sycamore maple; 200,000 m2 of woolen carpets of various dimensions (machines had to be moved inside the building to weave some of the larger carpets); velvetand brocade curtains adorned with embroideries and passementeries in silver and gold.  (References: Wikipedia)

20170702_141615

Atingerea Paradisului

Ne jucăm cu cifrele… Numărăm stelele în toată splendoarea lor, așa cum stau ele suspendate pe ochiul universului. Numărăm visele și le lipim tainic de inimă… Un gând cu zâmbete înflorite la colțul sufletului și două perechi de ochi ce tânjesc imaginea unui mâine. Imaginea unui  anotimp al merelor coapte în care curcubeul dansează cu soarele… Este încă ploaie… Plouă încet, mocănesc peste cale. Zilele se adâncesc în neguri sălbatice în care durerea își infinge colții obraznici. Plouă încet și macină credința unui a fi într-o speranță. Lacrimi se aliniază neputincioase  pe notele cadențate ale ploii, ca într-un dans înfrigurat cu noaptea…

La început a fost examinarea… Ne-au rânjit din imagini furtuni descălecate pe tîmplele timpului. Ochii Petrei mă priveau calzi, chemând parcă din lumi nevăzute bucuria unui vis dorit a împleti universul în lumini și bucurii statornice, agățate oriunde pe bolta  de speranțe ale copilăriei.  Ce luptă crâncenă începuse a mușca din inocența unui vlăstar, în timp ce neputința mea de a scoate un cuvânt se accentua. Mi-au rămas doar lacrimile pe care încercam să le ascund după colțurile gândurilor. Mi-am forțat zâmbetul să își întindă aripile și să ne învăluie  intr-un mantou al speranței…  Speranta care păstrează puterea voinței. Voința de a continua drumul către destinație. Voința de a fi, de a cunoaște, de a trăi.

Petra închide ochii… A obosit între alergările de gânduri ce o frământau. Peste cei doar 7 ani, viața mâzgălea linii neprecise între puncte de durere. Metastaze rânjeau pline de ură și surpau teritorii. Somnul se împletea cadențat cu vise vorbite în care zâmbetul reușea uneori să învingă geana ploii. Plouă cadențat peste zi, iar noi ne afundăm tot mai mult în  negura unui necunoscut.

În timp ce numărăm iar visele și le agățăm de suflet, seara ne aduce o liniște grea peste gânduri.   Ochii Petrei strălucesc ca într-un joc ciudat cu focul stelar. Îmi spune printre picături de somn, că este bucuroasă.  Cerul și-a deschis poarta, călătoria începe curând. Are deja emoții. Pe o geană de cuvânt stau îngerii purtând coronițe ca de curcubeu. Este așa de minunat!  Si în timp ce șiroaie năvalnice de lacrimi mă cotropesc involuntar, Petra îmi zâmbește într-un clișeu închistat  pentru eternitate iar somnul îi aduce marea descătușare. Drum lin, copil blând, către destinația finală. Nu mai înțeleg cum se oglindește karma și toată credința.  Nu mai prind firul adevărului absolut. Mă pierd în întrebări absurde, dar sper într-un mâine luminos acolo printre îngeri pentru copilul care a fost dorit de curcubeul infinitului.

Viața continuă să își petreacă nuntașii către marea cununie universală, în timp ce moartea își întinde ghearele necruțătoare ca un uliu pornit în vânarea fericirii.  Tacerea stă de veghe pe cale, în timp ce destinația poate fi într-un oriunde.  Atingerea  Paradisului se joacă pe zâmbete și lacrimi în înțelesurile noastre.

21

Mai multe curcubee gasiti in tabelul lui Eddie 

 

 

 

Thursday’s Math Puzzle

“People tend to think that mathematicians always work in sterile conditions, sitting around and staring at the screen of a computer, or at a ceiling, in a pristine office. But in fact, some of the best ideas come when you least expect them, possibly through annoying industrial noise.” 
― Edward Frenkel, Love and Math: The Heart of Hidden Reality

 

929f629a09198c017e087d3e6ade2266
Source photo: Google Images

“God used beautiful mathematics in creating the world.” –  Paul Dirac 
Happy Thursday, wherever you are! 

10-400x400

 

Ziua iubitorilor de carte

Ieri a fost ziua iubitorilor de carte. Frumoasă inițiativa de a marca o parte a iubirii. Iubirea de cuvânt, iubirea de cultură, iubirea de adevăr, iubirea de frumos… Cei care sunt prinși în mrejele acestei iubiri cunosc prea bine toate văile și piscurile de-a lungul călătoriei către desăvârșire.
Alături de toate imaginile culese de-a lungul anilor dintre slovele tipărite și dintre filele timpului, se conturează secvențe scrise cu penițe de aur pe memoria răstimpului personal.
Mi-am amintit o întâmplare oarecum hazlie, petrecută cu ceva ani în urmă. Fiul meu cel mare fusese admis în patru olimpiade naționale în anul acela. Pentru că organizarea lor era în orașe diferite dar în aceleași zile ori zile consecutive, a ales să participe doar în două dintre acestea, cea de Limba și literatura Română și cea de Istorie. Cea de Limba Latină și cea de Filozofie coincideau ca dată cu celelalte, deci au căzut din plan.
Zis și făcut, maratonul începe. Cosmin pornește din Deva cu delegația de Istorie către Alba Iulia. A doua zi se desfășoară concursul. După examen, un profesor îl aduce repede la gară, de unde îl preiau eu din mers. Veneam dinspre Deva cu destinația Ploiești. În cele două- trei minute cât oprește trenul în gara din Alba Iulia, preiau copilul și semnez ceva hârtii cum că acesta a părăsit delegația de Istorie și îmi este încredințat. Urmăm un drum lung către Ploiești. Cei care călătoriți pe ruta Deva- Ploiești, știți probabil că este un oarecare consum de nervi călătoria pe căile ferate.

Ajungem către seară gata obosiți în Ploiești. Cam o oră ne-a luat să găsim locația cu Delegația de Română. Am doar cuvinte de laudă pentru oamenii aceia care au organizat totul impecabil. Am fost și eu cazată peste noapte în campusul unde erau instalați copiii veniți din toate colțurile țării. Am semnat iar hârtiile de predare a copilului, iar dimineață cu noaptea-n cap am pornit înapoi către Deva. Cosmin urma să între în ziua aceea la proba scrisă a Olimpiadei.

Ziua a trecut obositoare, cu drumul de întoarcere și cu stresul meu de mamă. Cum o fi, cum s-o descurca copilul, știți voi, chestii care bântuie orice cap de părinte.  Abia către seară primesc un telefon de la Cosmin. Cu o voce posomorâtă mă anunță întâi că a fost aiurea. “La un moment dat, ne-au cerut să facem un eseu de 3 pagini”. Face o pauză adâncă, timp în care încerc să mă dezmeticesc… Nu mi se părea nimic aiurea. Nu înțelegeam unde este problema. Știam că eseurile sunt în meniurile lui favorite.  Și brusc continuă cu o inflexiune nervoasă a vocii: “Păi cum se poate așa ceva? Să îmi spună pe câte pagini să fie eseul? Dar ce, lui Creangă i-a spus cineva pe câte pagini să își scrie Amintirile? Lui Eminescu i-a spus cineva pe câte pagini să își întindă Luceafărul? Este absurd. Absurd, absurd. Păi ei cred că eu am venit până la Ploiești doar ca să scriu 3 pagini de eseu? Aiurea.”  Mda, îi dădeam dreptate! Nu doar pentru că este copilul meu, dar pentru că într-adevăr, simțisem împreună cu el toată oboseala drumului, cu atât mai mult cu cât ziua precedentă fusese într-o altă competiție națională. Cu totul diferită. Calmă, în timp ce îmi stăpâneam râsul, îl întreb: “Și câte pagini ai scris, puiuț?” “17!” a fost răspunsul lui hotărât. “Bravo, mami, bravo!” “Tu îți dai seama că voi fi descalificat?”  “Nu are a face, contează doar că ți-ai exprimat gândurile pe cele 17 pagini. Asta ești tu. Nu toți putem fi încadrați în bareme. Nu se potrivește pentru toți la fel. Cele 17 pagini vor conta mult mai mult pentru viitorul tău decât rezultatul din Olimpiadă!” Și bineînțeles, am continuat cu multe alte încurajări.
Era greu pentru iubitor de carte precum el, să fie limitat la a se exprima doar pe 3 pagini. Nu a luat nici un premiu în acea olimpiadă, bineînțeles, dar m-am bucurat mult ca s-a exprimat așa cum și-a dorit. Și asta a contat mult mai apoi și în alte etape ale drumului.

Amintiri interesante și uneori hazlii de pe traseul timpului ne încrucișează mereu memoria. Azi le zâmbim frumos în timp ce creionăm alte cărți pe fruntea memoriei. Ziua iubitorilor de carte este zilnic aniversată în casa noastră.

20170701_210417

Vă lăsăm zâmbetul nostru și toate gândurile bune.   Și vă dorim tuturor iubitorilor de carte, lectură plăcută, oriunde v-ați afla!

Miercurea fără cuvinte și Brexito- mascarada

Ne-a amețit rău de tot noțiunea de Brexit. Un Brexit rupt din canoanele rasismului și uns cu idei abstracte despre cum ar fi o lume purificată de “străini” și idei de coabitare. Drept este că mi s-a spus rânjind la ușa blocului, chiar a doua zi după acea dată istorică: Îmi pare rău, drăguță, că va trebui  cât de curând să o ștergi către casă. Ei, nu știu cât de rău îi părea, chiar așa. ( No, am râs eu  putin sărat în sinea mea.)  Mi s-a spus de altfel într-un grup de handover: “La naiba ( traducere delicată!) cu toți străinii, că vin și ne iau joburile.” Am răspuns într-un picior de nedumirire: “Ba aferim, că nu-mi trebuie jobul tău! Eu am venit pentru jobul pentru care nu s-a găsit încă unul de al vostru.” Dar asta este deja altă poveste, cu drum lung de dus și întors.  Cu multă poveste de îmbibat și de stors.

Și normal că atunci când fețele lor îți sugerează zilnic că nu ești chiar deloc binevenit printre ei, începi să te simți oarecum deznădăjduit și neputincios. Și toate ideile acelea frumoase despre noblețe, prietenie, profesionalism, încep să aburească și devin încet, încet o mare abureală, în care doar capete de protocoale și politici instituționale te  mai feresc oleacă de ploaia torențială a unui rasism pierdut din lesă. Și frumos legalizat într-un Brexit cu ochi de călău.

Și totuși: societatea aceasta m-a primit în sânul sau, și îi sunt recunoscătoare.  Dincolo de privirile otrăvitoare ale unora, am găsit un mediu în care poți să te exprimi  liber, frumos și delicat, unde poți evolua cât de cât pe cont propriu ( sau pe barba mea, cum ar spune un cântec de al nostru), unde politețea în relațiile cu publicul este etichetă obligatorie.  Aici am găsit un sistem care m-a sprijinit cu mult mai mult decât a făcut-o  statul meu care mi-a refuzat până și cererea de recunoaștere a căsătoriei, și care mi-a cerut taxă la taxă pentru îndrăzneala mea de a iubi  pe mod asiatic.   Las la o parte ideea că și aici sistemele sunt găunoase, dar per ansamblu, protecția socială funcționează bine. Sau mai bine spus, încă funcționează.

Despre rasism putem vorbi mult și bine: este adânc înfipt peste tot. Iar noțiunea aceasta îmi amintește de primele zile de muncă la Dispensarul din Sântandrei, unde cineva venise anume să mă jignească și să îmi spună că nu sunt binevenită în comunitatea lor, pentru că eu sunt o “vinitură” și nu pot avea onoarea de a lucra pentru ei și că  un locatar al comunității ar fi trebuit să fie în locul meu.  Cu siguranță și voi găsiți în sertarele amintirilor exemple care mai de care de respingere în mediul social.  Desi nu vă recomand să călătoriți către ele. Mai bine lăsați-le îngropate în ignoranță.  Este mult mai trist însă când totul se amplifică și devine o epidemie de ură și batjocură. Și chiar mai grav, de violentă fizică.  O mascaradă.  Asa cum a devenit și “prețiosul” Brexit. O ușă către o eră a  urii și a terorii. Localnici contra “vinituri”, creștini contra musulmani, albi contra negrii, clasici contra moderni. Nu este bine, iar uneori simt cum teroarea ne răscolește zilele. Și ne jumuleste de tot ceea ce ani de progres social au încercat să zidească frumos în comportamentul uman.

Prinsă în cotidianul acesta pestriț deja, nu pot să nu observ însă anumite scene de obrăznicie. “Străini” care deranjează în mediul public, prin mojicie, vulgarism, violență. Și involuntar mă încearcă atunci un sentiment de empatie cu localnicii. Și cu respingerea lor. Poate că într-adevăr au avut destul, cum le place lor să spună. Iar înainte de a arunca banul, încerc să-i citesc și reversul.  Si atunci musai să mă rezum pentru mine la ideea cu “uscăturile” pământului. Așa cum le au, de altfel, și ei pe ale lor.

Stiam deja că una dintre “problemele” ridicate de Brexit a fost ajutorul social acordat străinilor care nu au muncit nici măcar o zi pentru statul lor. Iar aici le dau dreptate.  O miercuri care m-a târât în zona aceasta,  m-a lăsat mută într-un mare fel. Ajunsesem pe secție cu vreo 20 minute înainte de începerea turei. Era o zi ploioasă și îmi făcusem curaj să mă pornesc mai repede. Recepționista m-a întâmpinat cu un entuziasm  imens: se căuta un traducător de limba română. Intrase  toata ziua pe toate siturile specializate dar nu găsise, iar pacientul român avea nevoie disperată de unul. Bucuroasă să ajut, confirm pe repede înainte că pot traduce la nevoie.  In fine, ajungem și la episodul cu tradusul. Sar peste partea cu originea pacientului, care deși era cetățean  român, era de altă etnie, ca să nu se creadă că fac discriminări.  Ceea ce m-a lăsat perplexă a fost răspunsul lui la una dintre întrebările medicului. Acesta, dorind să afle mai multe despre condițiile anterioare de muncă, care ar fi putut contribui la apariția bolii, întreabă senin cu ce s-a ocupat dumnealui, ce a muncit. La care omul nostru și mai senin răspunde cu vehemență: “Eu nu am lucrat, doamnă! Toată viața eu nu am lucrat!” …. Phaiiiii, și eu cum să traduc asta??? Adică nu era vorba de traducerea în sine. Cum să traduc eu personalului medical care era prezent că domnul acesta nu a lucrat deloc toată viața lui? Că domnul acesta, după atitudinea afișată are o rupere de bășcălie pentru noțiunea de muncă, și că foarte bine că fraierii de englezoi plătesc moca banii  la ajutorul social ca să își poată el crește civilizat pruncii. Adică, noi ăștia de ne spetim și rupem oasele pentru un bănuț, suntem niște prostănaci. Luați de aici atitudine. Și cum să traduc eu bucata aceasta de “speech”? Că noi, românii, oricum suntem “iubiți” de mama focului prin toată Europa, darămite aici.  Iar în timp ce încercam să îmi aranjez cuminte traducerea, pământul mi se învârtea și credeam că o să intru în el cu rușine cu tot. Dar totuși, cu un zâmbet meschin în afară, sărat -amar și plâns în adâncul sufletului, am tradus că datorită copiilor a trebuit să fie mai mult “casnic” și să stea cu ei.

Că deh, era de acum și onoarea mea în joc, ca și națiune. Că înainte de toate, aici suntem un fel de ambasadori ai comunității din care venim. Iar aceasta se uită de prea multe ori.

Brexit, rasism, discriminare și alte noțiuni supărătoare devin tot mai adânc înrădăcinate în comportamentul de zi cu zi. Depinde însă de noi, cei mulți, să încercăm să aducem frumosul și lumina în preajma noastră. Depinde de noi să alegem bucuria împărtășirii dragostei și prieteniei în schimbul urii și dezbinării. Un șofer de taxi în Bristol, cetățean britanic îmi mărturisise cum din fragedă pruncie fusese învățat via școală și media, să urască străinii. Motivele erau multe și nejustificate. A trebuit să ajungă la maturitate și să realizeze cât de universală este dragostea, prețuirea, ura și îndobitocirea. Și că stă la îndemâna noastră să alegem dragostea. M-a impresionat sinceritatea lui. Sinceritate care poate că s-a deschis în fața amabilității mele pe care i-am acordat-o necondiționat.

Dar un episod precum cel descris înainte mă face de asemenea să mă gândesc la tabloul cu degetul oferit și luatul de mână întreagă. Și atunci mascarada iar  incepe să facă ochi gânditori în capul meu.  Cât se vrea a fi adevăr  si cât minciună în toată dezbinarea aceasta universală.  Si cât se dorește  a fi lumina lăsată să pătrundă într-o societate deja mult prea gârbovită de lipsuri.  Lumea este atât de simplă și de complicată totodată!

prietenie
Sursa foto: Google Imagini

Alegeți să fiți parte a iubirii chiar și atunci când rafale de ură bântuie nopțile întristării. Alegeți să fiți lumină acolo unde dezbinarea roade și rănește suflete. Alegeți să fiți mângâiere. Și poate că toate acestea vor conta cândva pe umărul umanității. O miercuri plină de lumină și bucurie oriunde v-ați afla!

Wednesday’s Math Puzzle

“The difference between the poet and the mathematician is that the poet tries to get his head into the heavens while the mathematician tries to get the heavens into his head.”  ― G.K. Chesterton

Happy Wednesday, wherever you are! 

 

BrainMathK3
Source photo: Google Images 

0f2cf83696599d586c26c2dba87e8af1--math-teacher-quotes-funny-teacher-quotes

Tuesday’s Math Puzzle

img_2695.jpg

Mathematics may not teach us how to add love or how to minus hate. But it gives every reason to hope that every problem has a solution.

Happy Tuesday, wherever you are! 

3-400x400

Am privit timid universul

Am privit timid universul-
Era trist desenat  pe-un descânt
Cu umbre adânci lăcrimând peste vânt
Și ploi înnoptate din hăuri curgând.

 

Am privit timid universul-
Un foc de dorințe în straniu veșmânt,
O doină  ce tainic plângea prin cuvânt
Cu ochii de veghe răsfrânți peste gând.

 

Am privit timid universul-
O lume pitită-ntre zile și ploi
Cătând întâlnirea cu timpul de-apoi
În valsul speranței dansând pașii goi.

 

M-a privit curios universul-
Eram doar un fulg rătăcit printr-un gând
Cu multe-ntrebari după mine trăgând
Prin geana dorinței visând la cuvânt.

 

E noapte adâncă și sper într-un gând
Luceferi să-mi fie lumină și-apoi
Să-mi simt universul prin pașii mei moi
În dansul frenetic al sinelui cânt.

@Simona Prilogan – August, 2017

 

Water-Shimmer-72dpi
Sursa foto: Google Imagini