Salutări din cotidian – Audierea

 

IMG_2521-400x267

Pășisem plină de emoții pe holul tribunalului, cu oarecare întârziere. Audierea era programată pentru ora 9, dar timpul îmi jucase o festă în dans cu coincidențele, și mă aruncase taman la celălalt capăt al Birminghamului, un soi de drumul mare pierdut într-o ceață de dimineață întunecoasă de decembrie. Șoferul autobuzului local, un tip asiatic, îmi confirmase amabil că zona se afla pe ruta lui, încurcând elegant prima parte a denumirii, cea în care menționasem un tribunal și nu un spital de boli mintale. Acum dacă privesc cu zâmbet toată aventura parcursă, mai că aș spune că niciodată nu este greșit să cazi perpendicular pe o coincidență.  Fapt dovedit câteva ore mai târziu. Toate se întâmplă cu un motiv.

Îmi repetam încă în gând, ca un fel de mantră, vorbele domoale ale doamnei ce mă ajutase să găsesc calea către tribunalul cu pricina. “Judecătorii sunt foarte amabili și vor înțelege că te-ai rătăcit. Nu trebuie să îți faci nici o grijă.”  Timpul bătuse constant pașii în dansul cu realitatea și mă aruncase într-o întârziere de o oră și jumătate. Holul instituției era deja ticsit de oameni. Diferite fețe, diferite culturi, diferite limbi se îmbinau într-o agitație cuminte, apăsătoare, dar plină de o stare ciudată, un soi de  amestec de optimism și exuberanță.

Intrasem cu o poveste adâncă pe umeri, hotărâtă să descătușez realitatea ce fusese scuipată în ochi de acuzațiile mincinoase ale domnișoarei Brown. Simțeam cum toate privirile celor ce așteptau nerăbdători scrutau  cam aceeași idee. Câte povești de dor și dezrădăcinare se ascundeau în lacrimile lor, doar divinitatea avea să știe.  Și câte domnișoare Brown se ascundeau mârșave după minciuni prefabricate în cuibul de viespi al unui Home Office, doar ei si  sistemele lor de conectare aveau să știe. Și aceeasi divinitate, bineînțeles. Un Home Office ce părea că își primește bonusuri glorioase pe spinarea suferinței umane. Un Home Office ce scrijelea cu gheare de vultur suflete inocente și le îmbiba apoi în ignoranță și rasism.

Raportasem timid la recepție că sosisem cu întârziere. Un domn între două vârste mă introduse în baza lor de date, între două zâmbete aruncate protocolar. Dar cu multă căldură umană. Parcă mă mai dezmorțisem de toată povara stresului în momentul în care m-a anunțat calm că sunt în timp.  Aveam apoi să mai petrec aproximativ o jumătate de oră în așteptarea “cazului”. Repetam în gând nume de persoane, străzi, orașe, universități. Ca înaintea unui examen.. Intuiția îmi spunea că era caraghios să fiu atât de prinsă de detalii, dar teama că o altă Brown ar putea născoci alte aiureli, mă determinase să vin cu lecțiile profund pregătite.  Și în timp ce  în sala de așteptare avocații își sfătuiau clienții, prindeam printre picături de gânduri,  bucăți de fraze în engleză amestecate cu toate limbile pământului. “Vă verifică toată social – media. Facebook. Twitter, LinkedIn.” Aflasem inainte aceasta, și un zâmbet interior mă învăluia amintindu-mi cum sufocasem poate cu disperare toți amicii cu postări evidente. Pakistan, vizite, impresii, călătorii. Pentru că de partea cealaltă se aflau ambasade, comisii de acreditare, de justificare, ofițeri, ministere.

***

Călăul se afla deja în sala de audiere. Cu o privire care nu exprima mai nimic, mă privise insistent. Postura domnișoarei Brown exprima parcă un fel de superioritate arbitrară. Părea convinsă că pionii sunt de partea ei. În câteva momente, judecătoarea își făcu apariția.  Mă privi cu gingășie. Din pricina emoțiilor nu deslușisem bine mesajul ascuns în căldura privirii, dar pe parcursul audierii,  îmi transmisese o puternică empatie umană.

 -Domnișoară Brown, înainte de a începe, vă rog să îmi aduceți înregistrările interviurilor. Sunt aduse acuzații grave.

-Madam, nu am fost pregătită pentru o astfel de cerință. Vă rog să îmi îngăduiți să sun la Home Office și să discut această problemă.

Pe privirea inexpresivă se așeză brusc o paloare agitată. Dispăru în grabă, cu pasul aplecat. Judecătoarea mă lămuri cu blândețe: “Te rog să fii relaxată. Ai întâmpinat greutăți. Am citit tot raportul pe care l-ai trimis curții. Aici împărțim dreptatea. Aici chiar și Home Office pierde, dacă este cazul,  în favoarea adevărului.”

Brown reveni mult mai palidă: “Madam, nu avem înregistrările. În ziua aceea a fost o problemă în sistem. Nu s-au putut înregistra convorbirile telefonice.”  Din privirea ironică a judecătoarei am ghicit că probabil aceasta era doar un alt joc ciudat al Home Office-ului. În timp ce schimbau între ele replici ce țineau de zona legii și a codului de procedură, mă întrebam neliniștită cum se va dovedi că fusesem abuzați. Treceam peste orice punte a tristeții, tot ceea ce îmi doream era să îmi lase soțul să vina acasă. Atât. Brown ieșise iar să își sune superiorii de la Home Office. Trebuia să se sfătuiască cu ei în ceea ce urma să se întâmple în proces.

Se terminase în notă optimistă. Fusesem interogată cu mult bun simț. Cu multă naturalețe și politețe. Documentele ce le trimisesem către curte, completa frumos dosarul. “Înainte de Anul Nou, soțul dvoastră va avea răspunsul curții”,  zise judecătoarea în timp ce privirea ei mă îmbrățișa cu căldură.   Brown mă privise cu un zâmbet timid. Îmi părea rău pentru ea. Pentru sufletul ei gri ce se pierdea printre viespi mizerabili. Probabil că strălucirea banului îi orbise umanitatea și o aruncase într-o cloacă a nesimțirii. Acolo unde firele bunului simț pierduseră orice conexiune cu realitatea.

***

Recapitulam timpii pierduți între proceduri, protocoale, ambasade. Recapitulam gânduri pe care le presarasem pe cale. Într-un septembrie dogoritor spusesem “Da” într-un mic birou al unui avocat, în centrul Islamabadului, în care un domn de la starea civilă consemna cununia legală.  În ianuarie, anul urmator, făcusem recurs la respingerea vizei. Abia pe 16 decembrie fusesem alocați cu o șansă de a ne juca cărțile. Trecuse un an peste noi, despărțiți de mări, pământ și mulțime de protocoale. Prima aniversare o trăisem online în fața computerului. Cu încurajarea că decembrie vine oricum peste noi la câteva luni distanță. Un decembrie în care aveam programare la audiere.  Pe 29, în aceeași lună, am primit vestea cea bună. Curtea ne dăduse câștig de cauză. Procedurile însă își urmaseră firesc cursul și doar în anul următor, pe 30 martie, aveam să trăim reîntregirea familiei.

Recapitulam toate ideile pe care le tocasem de-a lungul poveștii. Scriu nu pentru a mă victimiza. Știm că și noi am fost victimele sistemului. Scriu pentru că vreau să transmit speranța, să o dau mai departe, ca o făclie care poate lumina în cele mai adânci și întunecoase văgăuni. Am trăit momente groaznice, dar am cunoscut lumina. Iar pentru aceasta scriu cu tot sufletul. Îndrăzniți să iubiți!  Iubirea nu cunoaște continente. Iubirea cunoaște doar adevărul.Va fi greu, va fi cu multe proceduri, cu dureri de cap, picioare și mâini, va fi cu și mai multe dureri de suflet, dar nu va fi imposibil. Aveți încredere în dragoste!  Aveți încredere în umanitate! Aveti încredere în voi!

City-Headers

 

 

Advertisements