Note din Marți

 

Și gânduri, rătăcite printre mulțime de lume. Printre mulțime de lume așezată involuntar în mintea mea. Se circulă cu mirări și nedumeriri albastre. Și galbene uneori. Pictate cu cele negre printre note de Marți.  Grea problemă și cu mintea asta!

Îmi plac mult cățeii, mai ales cei de talie înaltă. Sunt adorabili și, deja universal dovedit, sunt cei mai buni prieteni al omului. (Nu, nu i-aș culca cu mine în pat, dar acest detaliu este o alegere personală.)  Devin oarecum nostalgică și tristă la amintirea frumoasei mele Teo, pe care o alintam “fetița mea”. A fost o binecuvântare pentru noi toți. Avea frumos amenajat spațiul ei și a fost iubită enorm. Ne-a răspuns cu aceeași iubire.  Niciodata nu am ținut-o în lesă. Niciodată. A refuzat categoric la prima încercare, și noi am fost de acord cu dorința ei. A fost liberă în spațiul ei, în spațiul nostru. Ne-a protejat cât a putut de mult, așa cum o fac mai toți ciobăneștii germani. A fost cuminte și ascultătoare.

De ce vorbesc despre Teo acum? Am făcut declicul la următoarea imagine: eram în mulțimea de oameni din centru orașului, iar la un moment dat în fața mea apare o mămică ce împingea un cărucior, în timp ce un puști de vreo 3-4 anișori o urma. Nimic ciudat până acum, doar că… puștiul era conectat de mamă cu un fel de lesă! M-a șocat… Marți sau gând de toamnă, nu știu… Poate că eu îmbătrânesc prea repede, ori poate că sunt prea sterilă în gândire. Buun, este “safe” așa cum îi place englezului să-i spună… Este, dar cum este sentimentul copilului legat și agățat de brațul mamei?  Sa fie doar gândul meu prea bătrân cel care îmi spune că un copil se ține de mânuță, sau este purtat în brațe, ori în cărucior, nicidecum agățat precum un câine, într-o lesă? Se prea poate.

Iar în timp ce o ceață densă se așează peste oraș, rămân nedumerită în gânduri și întrebări, între notele de realitate a anului ce-l tranversăm. Tot marți și tot cu note, tot prin mulțimea de lume, am zărit 2 oameni căzuți la pământ. În timp ce trecătorii, obișnuiți deja cu oamenii drogați ai străzii, treceau oarecum nepăsători în fața acestui tablou al cotidianului. Cineva totuși sărise să acorde un ajutor, iar altcineva sunase o ambulanță.

Sunt pozitivă, încerc adică să rămân cât de mult pot. Până și emailul îmi este inundat cu mesaje de genul celor “o mie și una feluri în care poți să…”,  in care devii…, ori în care fericirea “își rânjește” ochii mătăsoși taman în pragul casei. Și totuși, realitatea este atât de gri, ploaia nu mai contenește, oamenii străzii se înmulțesc îngrijorător, și mai nou, copiii sunt ținuți în lesă… Mi-e dor de vremea bunicii, când alergam liberi pe coline, în jocul cu inocența, când soarele ne mângâia printre crengi de pădure, iar râul ne șușotea povești despre  un “a fost o dată ca niciodată”.

Este marți iar notele mele prind culori de galben, negru și doar puțin albastru. În timp ce gândul îmi fuge nostalgic către lumea amintirilor și a inocenței, să își adape liniștea și să își împrospăteze voința.

20170818_202909

 

 

Advertisements