Când timpul  doare

Corbesti

Satul se întindea cuminte printre grămezile de delușoare, împădurite încă pe alocuri, din care zâmbeau  casuțe ticluite ca în poveștile de odinioară. Valea încă părea cufundată în neuitare, în timp ce doar ici colo câte un firicel de fum se înălța  ingândurat către cer. Cândva țâșneau cu sutele ca dintr-o înfrățire a poveștilor. Povești cu a fost odată ca niciodată, cu suflete adunate la gura sobei, depănând neajunsul zilei îmbrăcat în gânduri și întrebări, cu fete frumoase și flăcăi chipeși dansând horele dorului, cu bătrâni înțelepți legănând copilăria pruncilor. Cu mult farmec ca într-un basm în care zmeii piereau sub săbiile dreptății.

Valea încă șerpuiește locurile acestea, iar râul, ce-mi pare tot mai mititel, încă își spune toate întâmplările trecute, încă își imprimă prin memoria timpului minutele peculiare. Am fost și eu cândva în unele, când învățam febril cum să înot, când căutam peștii printre pietrele lăcuite de apă, când Frigeș, cățelul blond, mă purta după ideile lui bizare,  de-a lungul râului până la poalele dealului  invecinat,  poposind apoi într-o umbră deasă în valea malului, avându-mă în grija-i, ca pe cea mai scumpă comoară.

Drumul, de acum asfaltat, căpătă o altă nuanță.  Praful care se scutura odinioară  in urma căruțelor a devenit deja istorie. Nici căruțele nu mai par a fi ce erau odată.  Aveam o căruță frumoasă, bine ticluită, după moda vremii, iar cele două văcuțe ale bunicilor, Joiana și Mândraia,   trebuiau  uneori să ajute la căratul fânului și a prunelor  de pe hotare.  Mai treceau uneori cai pe drumul copilăriei, dar aceștia erau foarte rari.  De cele mai multe ori îi admiram la  căruțele țiganilor, care străbăteau satul la intervale regulate. Erau frumoși și împopoțonați cu diverse accesorii. Țiganii aveau așezate strategic pe  copertina căruței  diferite oale. Făceau negoț iar în schimbul produselor  acceptau uneori  mâncare caldă,  legume proaspete din grădină sau bucate pentru animale. Nu rareori poposeau pe șanțul ce despărțea ulița, în timp ce bunica le servea plăcinte calde cu prune, “moșocoarna noastră cea de toate zilele”, cum îmi plăcea să o numesc în timpurile acelea.

Eram într-una din serile fierbinți ale unui sfârșit dogoritor de iunie. Țiganii opriseră din nou pe coama șanțului de la intrarea pe ulița noastră. Tocmai ce omenisem pe drumeți, iar poveștile începură a curge ca o descătușare a serii. Printre necazurile zilei, unul dintre țigani se plângea de fiul lui, care tocmai părăsise șatra, și fugise cu o altă muiere, lăsându-și soția și pruncul în voia sorții.  Si nici vorbă să-l mai ierte, “veac”,  zicea el. La așa rușine, nici nu încape vorba.  Doară or griji ei de bietul nepot și de nevastă, că de acum sunt de ai lor. Dar ochii tânărului fugar nici că  va  mai vedea șatra vreodată.   Iar bietul copilaș plânge amarnic  de dorul bolundului.

Nu înțelegeam eu multe din angrenajul celor mari. Îmi părea rău de copilul părăsit de un tătucă. Îmi părea rău de tânăra femeie abandonată.  Iar când discuția se adânci în filozofii și judecăți de lume strâmbă într-o viață dreaptă, glasul bunicului se așeză cuminte și hotărâtor:  “Ba ai să-l ierți, cândva, când timpul  o să  doară, pentru că este carne din carnea ta. Și ai să te îndupleci singur întru iertare, pentru că dorul o să te îndoaie și atunci o să îți spui că iertarea este încă o binecuvântare a vieții. Iar viața în sine este  un dar divin. Tu încă mai ai șansa să-l vezi… Eu am pierdut-o deja. Fiul meu  s-a rătăcit cu totul departe de lumea asta.”

Iar noaptea s-a înfiripat adânc peste poveștile de viață, vorbite gânditor și gândite printre vorbe  pline de înțelesuri.  Tiganii au continuat să vină și alte dăți, aducând alte povești misterioase pentru înțelegerea mea.

Satul încă se întinde cuminte printre gânduri și oameni. Același râu, cu ape ce spală aceleași povești.  Ne-am adunat din nou, nepoții, să descălecam la granița dintre anotimpuri cu bunicii ce aveau să rămână doar în sufletele și memoria noastră.  Urmam un ritualul funebru, când deodată în cimitir o voce disperată plângea printre morminte: “Tu  inca mai ai  o șansa să îți  vezi  fiul, al meu s-a dus și nu-l voi mai vedea vreodată.”  Iar alături aveam să-l recunosc pe omul cu povestea tristă, țiganul care trecuse cu șatra într-o vară fierbinte. Era îmbătrânit și încovoiat de timp.  O lacrimă mi-a spălat sufletul, era atâta durere în jur, timpul părea încleștat într-o agonie de nedescris,  in timp ce memoria îmi defila imagini trunchiate.  Iar realitatea îmi rânjea diabolic printre ferestre sparte. Săptămâna trecută cineva îmi făcuse o mărturisire de suflet. Era o poveste cu o mamă părăsită, cu un prunc abia născut, și  cu un tată plecat în lume cu o alta.  Poveste ce parcă se vrea chemată, ca într-un cerc perpetuum.  Iar tocmai când gândurile îmi fugiseră la ceea ce cândva spusese bunicul, inima mi-a izbucnit într-un plâns interior: Dar copilul? Cel părăsit? Copilul va mai avea oare șansa să ierte?  

Și am pornit gânditoare într-un șirag de amintiri, pe care le-am legat de toate stelele frumoase. Copilul a iertat, uneori, în timp ce a plâns cu dorul  lipit de suflet.  Tați ce încă își caută  copiii și copii ce încă își caută tații.  In amintiri, în înțelesuri sau în realități absurd desenate.  In identități care se ascund nemiloase în respirația greoaie a anilor. Când timpul lasă  o  înserare peste tristețea lumii ce își plânge  în colțuri întunecate tot dorul  lipit de suflet.

 

20170617_150441

Advertisements