Glosă singurătăţii

Şi poezia mea e tristă, şi scriu plângând, singurătate,
Când umbra serii ţipă iarăşi, strigându-ţi numele pe stradă,
Mă-nchid ca-ntr-o odaie veche, cernită de-amintiri plouate…
Stau doi ochi trişti care încearcă prin firul timpului să vadă.
Mă chemi, m-ademeneşti, vrajito, şi mă cuprinzi ca într-un cleşte.
Îmi smulgi tiranic, fără voia-mi, speranţa, mi-o distrugi în faţă.
Mă dai robiei fără-a-mi cere nici vorbă şi nici bogăţie.
Cu tine totu-n jur e noapte, eu nu mai văd o dimineaţă…

Degeaba vreau să-ţi scriu în versuri a nemuririi mare artă,
Să-ţi cânt cu dor şi frenezie minunea ce o porţi cu tine,
Când mă topesc văzând cu ochii, bătând în a speranţei poartă,
Tu eşti ca o viaţă moartă, un rău amestecat în sine.
Cu sufletul doresc ca marea în valul ei să mă cuprindă,
Să-i înţeleg nemărginirea, dorinţa ei de libertate,
Dar printre rânduri de mulţime, cu griji viaţa mă inundă
Şi poezia mea e tristă, şi scriu plângând, singurătate.

Din toamne ponosite timpul îşi scoate clipele uitate
Să le trimită-n infinit, şi să se piardă pe vecie,
Căci martore au fost în epoci, legate strâns, cântând cu toate
La naşterea singurătăţii, în marea ei sălbăticie.
Privesc la astrele din ceruri şi simt miracolul ce cânta,
Iar melodia lor pătrunde în univers, şi stau să vadă
Emoţia cum ne uneşte…însă exişti singurătate,
Când umbră serii ţipă iarăşi, strigându-ţi numele pe stradă.

Cum toate trec, renasc în oameni, în dimineţile albastre,
Cum toţi aleargă şi adună, stârniţi de-a eu-lui voinţă,
Din cerul plin de nostalgie, cu soare, luna şi cu astre
Priveşte Dumnezeu spre inimi, spre cea mai dragă lui fiinţă.
Pare că nimeni pasul nu-şi opreşte, iar gândul să Îl înţeleagă,
Să-ncerce să-i pătrundă taina şi-mbrăţişările purtate.
Plângând de mila-acestei lumi, de ea voinţa-mi se dezleagă.
Mă-nchid ca-ntr-o odaie veche, cernită de-amintiri plouate…

Ce plinătate de avere! Cu aur şi mărgăritare
Se ţes vieţile mondene, împodobind planeta-albastră.
Drept fală bogăţiei vaste se-nalţă turle până-n soare
Dar fiecare zid ne-nchide într-o singurătate-a noastră.
Şi singură-mi dansez în gândul tumultului de o viaţă,
Când toţi par prinşi de-o nebunie ce infinitul vrea s-o ardă,
Robiţi de-a trudei grea osânda, cu seară şi cu dimineaţă,
Stau doi ochi trişti care încearcă prin firul timpului să vadă

În jur ne spunem toţi pe nume şi ne vedem grăbiţi de treabă,
Clădindu-ne în viaţă o epopee din nimicuri.
De pare că-i făcătorie, chiar înţeleptul se întreabă
Ce pur a mai rămas din lume, pierdută sub atâtea trucuri.
Nu mai e loc pentru iubire? Acea superbă zeitate…
Mâna murdară- atinge totul şi lumea-ntreagă zugrăveşte.
Cu ochii lucii precum banul, deşi viaţa mi se zbate,
Mă chemi, m-ademeneşti, vrajito, şi mă cuprinzi ca într-un cleşte.

Tristeţea lumii nu se vede şi-s prea puţini s-o înţeleagă
Iar fără de hotar se zbate prăpastia ce zace-n oameni,
Furaţi de a plăcerii vrajă, călcând pe conştiinţa-ntreagă.
Dar singuratici fiecare noi suntem lui Adam asemeni.
Te ştiu de mult, singurătate, te simt pentru a mia oară,
Când fără urme de regrete tristeţea de-un colac se-agaţă,
Visând limanul unde timpul nu va putea să ne mai doară,
Îmi smulgi tiranic, fără voia-mi, speranţa, mi-o distrugi în faţă.

Dansând din umbre cu-adevărul, am vrut să-l ţes cu taină-n mine,
Cântând în corul primăverii o-mbratisare de lumină,
De raza zilei ne arată din lume ce e rău sau bine,
Prea mulţi se-ascund, se mint pe sine, găsindu-i rostului o vină.
Degeaba strig cu disperare când nimeni nu mai vrea s-audă,
Când stele triste par să cânte a-ntunecimii măreţie,
Tu eşti aici, singurătate, simţindu-ţi tenebroasa undă,
Mă dai robiei fără-a-mi cere nici vorbă şi nici bogăţie.

Acolo sus, în alte timpuri, cu alte mări limpezi şi-albastre
Să zbor, să caut adevărul şi să-l adun buchet de floare,
Să-mi risipesc singurătatea dansând cu luna printre astre,
Să pot zâmbi măcar o dată cu lumea lor nemuritoare…
E greu să cer ca infinitul să vrea să-mi cânte înc-o dată,
Când viaţa răspicat mă strigă, de oameni, locuri mă agaţă.
Dar stând aici, singurătate, rânjindu-mi din oglinda mată
Cu tine totu-n jur e noapte, eu nu mai văd o dimineaţă…

Cu ţine totu-n jur e noapte, eu nu mai văd o dimineaţă…
Mă dai robiei fără-a-mi cere nici vorbă şi nici bogăţie.
Îmi smulgi tiranic, fără voia-mi, speranţa, mi-o distrugi în faţă.
Mă chemi, m-ademeneşti, vrajito, şi mă cuprinzi ca într-un cleşte.
Stau doi ochi trişti care încearcă prin firul timpului să vadă.
Mă-nchid ca-ntr-o odaie veche, cernită de-amintiri plouate…
Când umbra serii ţipă iarăşi, strigându-ţi numele pe stradă,
Şi poezia mea e tristă, şi scriu plângând, singurătate.

glosa-singuritatii
Sursa: Webcultura 
Advertisements