Când doi se ceartă, sau când referințele “nu trec”

 

Duminică m-a sunat o amică din România să mă întrebe în legătură cu interviurile din UK pe materie de nursing și nu numai. Bineînțeles că am pomenit printre altele despre întâmplările “nefericite” prin care am trecut. Ca un fel de exemplu a ceea ce s-ar putea întâmpla. Iar toate întâmplările acestea le povestesc uneori cu mult umor dar și cu ironie sau autoironie, după caz. Pentru că, foarte important de altfel, este critica și autocritica situațiilor în care ne-am găsit la un moment dat.

Să vorbim despre interviuri, și nu numai. Citisem o sumedenie de cărți și articole, googălisem cam tot ce se putea googăli în materie de, și pricepusem oarecum problema cu eticheta, ținuta, exprimarea. Lăsând la o parte contextul de specialitate, că acolo, bineînțeles, fiecare candidat trebuia să demonstreze cam cât de deștept este și cam ce experiență are, și, foarte important uneori, cam cu ce s-a “ales” el după toată experiența aceasta.

Sosisem la  The Park Hospital în Nottingham cu 2 ore înainte. Nu știam sigur unde se află și îmi luasem timp destul să fiu acolo.  M-am așezat cuminte în recepție și am așteptat.  Între timp sosise și o altă candidată. Sau mai bine spus singura “altă” candidată.  Nu vreau să fiu rea și să discut despre cum era îmbrăcată ( rochie scurtă, mulată pe corp, ca pentru o seară de club) și nici nu vreau să subliniez faptul că părea în relații  strânse de prietenie cu doamna care venise să o preia. Aceeași doamnă avea să fie în comisia de examinare. Las la o parte toate acestea, tocmai pentru că în interviul de acolo am buftit-o la o singură întrebare: Dacă intri în vestiar, iar acolo doi colegi se ceartă, ce faci? Apoi, no, ce să fac? Ies afară și îi las pe cei doi să își rezolve în continuare problemele și disputele. Adică, pe bune acuma, eu credeam că sunt chiar o fată făină, politicoasă…  Las oamenii în pace, nu îmi bag nasul unde nu îmi fierbe oala. Și nici nu merg cu pâra la șef.   Niciodată! Greeeesiiit!!!  Răspunsul  corect era pe undeva pe după colț. L-am aflat mai apoi după discuțiile cu colegii din care home.  Bineînțeles nu am luat jobul. A fost aleasă o persoană care avea mai multă experiență. Experiență? Ce fel de? Duceam în spate un nursing de 20 de ani, iar singura mea contracandidată să fi avut maxim 25 de ani de viață! Dar precum spuneam, nu vreau să fiu rea.  Am buftit-o, am buftit-o. Mea culpa.

Săptămâna următoare aveam să apar într-un alt interviu: Queen Medical Centre Nottingham, pentru un job pe Ortopedie. Încurcasem spitalele și mă rătăcisem prin oraș, dar într-un final am ajuns cu bine. Cred că arătasem oarecum comică când am ajuns pe holul secției, gâfâind după toată alergătura. Au fost foarte drăguți și mi-au oferit un pahar cu apă să mă răcoresc. Și apoi am început turul de forță. Le-am povestit frumos și pasionat despre tot ceea ce m-au întrebat. Le-am răspuns și la întrebarea cu vestiarul. Sunase puțin diferit aici dar era în același context. Ehehehe, românul este născut poet. Poezie au vrut, poezie le-am spus. Că alea, și celelalte, că eu, ca un super angajat de treabă ce sunt, intervin și discutăm cu toții despre ce necaz este vorba. Nu doar de dragul discuției, ci ca să reparăm toate neajunsurile și să îndreptăm situația. ( Vai, vai, dacă mă auzeați m-ați fi deochiat cu siguranță!) Și neapărat facem “report” la manager că doară de asta este el manager acolo să își bată capul cu ce necazuri sunt pe secție și să repare betesugurile oamenilor. Că poate sunt neajunsuri care pot fi ajustate, sau poate vor fi făcute plângeri la straturile superioare ale companiei. Etc, etc… Și cum băteam eu acolo apa în piuă, așa cum mă sfătuiseră colegii de la care home, văd pe cele doamne cum mă priveau pline de satisfacție. Ufff, pricepusem deci că eram pe valul cel bun. Și încurajată de very well-ul lor, am continuat plină de încredere discuția.

În acceași zi m-au sunat să îmi ofere condiționat jobul de Band 5 Staff Nurse. M-au felicitat pentru interviu. Au spus chiar că am impresionat. Aș, cred și eu, la cum de frumos le vorbisem. Știam deja nursingul pe de rost, plus politicile ce rulau pe metereze.

Dar revin la cuvântul condiționat. Angajarea depindea de trecerea unui test de calculare a medicație, de referințele de la actualul job și cele anterioare, și de cazier. La test am obținut 100% iar cazierul a fost în regulă. Referințele au fost trimise, deci mă pregăteam sufletește de noua aventură. Iar aventura a venit, dar cu o altă înfățișare. Un email primit de la managera secției mă anunța că oferta de job mi-a fost retrasă deoarece referințele mele “nu au trecut”. Cu un regret exprimat diplomatic, că deși aplicația și interviul au fost foarte puternice, referințele mele pur și simplu didn’t pass.

Politicos am mulțumit pentru email și am întrebat biroul personal ce anume nu a fost în regulă cu referințele. Mi s-a răspuns că referințele erau foarte bune doar că cea care a sosit din România nu a fost trimisă din email de serviciu. No, asta da problemă!!! Un fact pe care nu aveam cum să-l modific în nici un fel.

M-am simțit fără de nuanță… Fără de țară, de hotare. Fără de mine, cea așezată cuminte în tiparele existenței. Tipare care se revoltau și mă trimiteau aiurea. Erau deja multe întâmplări triste adunate în cele câteva luni. Aplicasem la peste 100 de joburi cred și obținusem doar 3 interviuri. Nu l-am mai pomenit pe primul, de la London Clinic, unde o doamnă din comisie efectiv se răstise la mine. Nu l-am mai pomenit pentru că acolo am buftit mai multe politici. Dar cu toate acestea, nu se justifica impolitețea dumneaei. Deci tot ca o hărțuire o numesc pentru memoriile mele.

Și totuși un glas de înger s-a așezat cuminte pe ochiul gândului și mi-a șoptit tremurat: totul se întâmplă cu un motiv. Am întors lăcrima și am rostogolit-o adânc peste suflet. Și mi-am plâns mie însămi neînțelegând motivele. Care motive? De ce oare? Pentru ce? Întrebări ce simțeam că nu își mai au rostul… Cum să le fi numit în aura nopții? Rasism? Hărțuire? Injustiție? Corectitudine politică?

Mi se spune mereu să nu iau nimic personal. Hmm, ciudată vorbă. Cum vine asta? Am întors pe toate fețele expresia. Se contrazice în nuanță. Dacă nu mie îmi este adresată înfrângerea, atunci cui? Nebănuite sunt căile politice… Cine să mai priceapă?

Ce am priceput însă eu din toate acestea este că suntem inevitabil cuprinși într-o forță pe piața muncii pe care nu o putem controla. Că depindem de șanse, de noroc, de oameni. De minute sau secunde de impuls. Că depindem de politici instituționale, corporative sau cu altă îmbrăcăminte. Politici să fie, zic. Că apoi toate acestea pot îmbrăca elegant o idee de rasism sau hărțuire, este altă parte. Parte, pe care, uneori o folosesc cu bucurie corporațiile. Un fel de diplomație politică. Totul este să nu cedăm. Depinde de mărimea visului și de etapele de viață în care le plasăm.

Acum, când privesc în urmă, și după alte convorbiri cu prieteni, cunoscuți, sau din ceea ce am citit în mediul online, aș putea spune chiar că sunt o norocoasă. Noroc care la momentele acelea mi s-a părut vitregit de toate forțele naturii.

La următoarea încercare am izbutit. Managera secției respective se mulțumise doar cu referințele din UK, care erau din email de serviciu. Aveam ceea ce conta mult pentru ei: experiență clinică. Deci, cum spuneam, depinde mult de oameni și conjunctură. Plus, urma să lucrez în cel mai elegant sector din Spitalul Universitar Nottingham. Deci se adeverea o dată în plus ceea îngerul îmi șoptise: totul se întâmplă cu un motiv.

 

 

 

 

Advertisements