Cerceii chinezești

12373347_1533917676930050_2591353122745491231_n

Voi cum spuneți că stă treaba cu vânzătorii care încercă să te “seducă” cu o mie și una de complimente? Că doară, doară, cumperi chiar și pe modul agale, una bucată piesă din magazinul cu pricina. Că rochia stă bestial, că umbră, că forme, culoare care “prinde” și alea, alea… iar eu mă minunez cum de nu am știut că sunt așa de făină. Aproape să îmi fac de deochi, în gând, bineînțeles, în timp ce probez altă piesă, iar  vânzătoarea   îi șoptește soțului: “Făină, făină soție, și … sănătoasă! Ups, să nu-i spuneți, că deh, știți cum sunt femeile: se supără din orice.”… Și cu ops-ul în gând, soțul macină un râs pe înfundate,  și speră  că doară, doară mă hotărăsc și ieșim repede din magazin.   Să râdă în voie.

La cercei este mai simplu.  Așa credeam și eu…  Până într-o zi.

Intrăm frumușel într-un “Magazin Chinezesc” și mă hotărăsc repede ce cumpăr. Patronul afacerii, un chinez tinerel, s-a arătat plin de satisfacție că mă hotărâsem să cumpăr nu mai puțin de … 5 perechi. Cercei, ce mai! Și chinezești! Preț buun. Erau faini rău. Recunosc. Plătesc pe repede înainte, ca nu cumva să mă răzgândesc între timp. Și pentru că o oglindă îmi stătea în cale, dau să probez una dintre perechi. Le așez cuminți și mă fâțâi la dreapta și la stânga să îmi admir achiziția. Între timp, domnul cu pricina se ițise în spatele meu ca o nălucă și îmi spune cu o voce gravă: “Forte frumosa!”… Normal, zâmbesc politicos, că doar tocmai cineva îmi spusese că sunt frumoasă… Gândind mecanic la “recuzita” de complimente ale vânzătorilor. Nu știu ce figură să fi făcut soțul meu, că nu am mai avut timp să captez imaginea. Cineva începu să strige răspicat din spatele tejghelei: chan…chui…chang…chin… sau mă rog, ceva asemănător, într-o chinezească răgușită. O tânără mărunțică, apăru în ecranul vederii noastre. Și continuă: chan…ching…Cx$$$chan……etc… vizibil supărată. Nu știm care să fi fost motivul. Tânărul plecă ochii în pământ și rosti resemnat și prelung un “chiiiing…chaaaang…” ori mă rog, ceva asemănător.

Și eu, și soțul, brusc ca într-o replică cu reflexe identice dăm să rostim un Chang…chang, dar nu ne iese nimic bun pe gură, și cu o aplecare de cap a unui la revedere, dăm cu o bună vedere spre ușă  și ne năpustim tulburați către strada principală. Noroc că plătisem cerceii… Noroc că eram cu soțul,  și noroc că meteahna vânzătorilor este să facă complimente. Sau cel puțin așa spun eu acu’. Și dăm iar prin amintire  cu râsu’n barba hazului de necaz…

Cu note de intonație, cu umbre și culori în exprimare, cu sclipiri jucăușe în priviri, “seducția” comercianților se poate întoarce ca un bumerang… Se poate înșuruba tiranic într-o enclavă culturală în care nici cele mai bune minuni nu pot salva din ghearele prejudecăților sau de ce nu, din mâna gingașă a seninului “bun simț”.

Revenind la întrebare: voi cum spuneți că stă treaba cu “seducția”? Că la mine este clar: fâțâind în stânga si-n dreata cu zgomot fin. Ieftină dar de efect uneori.   La o bătaie de secundă  în a cădea în compromis. Sau a zbura pe cerul satisfacției. Satisfacția lucrului bine vândut!  Ca  un fel de cercei chinezești.

O “seducție” de excepție, oriunde v-ați afla!

cadouri_selecte_religioase_statueta_ingeras_ceas_birou_cadouri_craciun

Advertisements