Ceva Românesc – IV

 Sau Operațiunea “Ambasada”

 Azi ne-am amintit de “intamplare” și ne-am amuzat copios, iar și iar, cu râsul relaxat al celui ce râde la urmă. Acum trebuie să recunosc că m-a gâdilat oleacă  râsul chiar și atunci când se comisese întâmplarea la cald. Am avut însă de întâmpinat prea multe bariere și proceduri anevoioase, timp în care aproape pierdusem “farmecul” hazului, de necaz… Tematică ce șade bine oricărui Ceva Românesc.

La un moment dat în toată alergătura actelor a trebuit musai să facem o vizită la Ambasada țării mele, nu spui numele, ca să nu fac reclamă “mascata”. :))) Toate bune și frumoase dar Ambasada “prelucra” doar 6 dosare pe zi. Bune și frumoase și până aici, că, așa cum îi șade bine ardeleanului, am prins optimismul tare în dinți și am bolborosit un “No, iacă, om aștepta oleacă!” “Asteptat” care s-a dovedit a fi un măreț act de determinare, pentru că Ambasada mea nu operează nici un fel de programare, hai să-i spunem “avansată”, că dacă o să o numesc “civilizată”, poate supăr părțile implicate în poveste. În anul de grație 2016, cine avea nevoie de o legalizare a unui document în cadrul Ambasadei, reușea să între conform principiului primul venit, primul servit. Adică primul care se ițea la ușa instituției. Ei, bune și frumoase și până aici, dar la ușa instituției se ițeau cam câteva zeci de persoane de cu bună dimineață, pardon, de cu noaptea-n cap, sau înserarea de ieri, ca să ajungă la paharul cu dulceața. Oameni veniți cam de pe tot cuprinsul țărișoarei ăleia, nu chiar foarte mică. Oameni ce trăiau incertitudinea că problemele lor vor fi rezolvate în “nu stiu” câte zile. Și uite-așa, aventura lui AB s-a transformat într-un maraton de nopți pierdute în “coada” la joc cu norocul.

Noah, că pierdusem deja hazul, în dansul cu necazul. Și cum maratonul s-a întins oleacă, într-una dintre dimineți la ceasurile 8 fix, un domn din ambasadă iasă plin de importantă, legănând o țigaretă între degete, ridică ochii peste mulțime și cu un ton dur pronunță ca o sentință dintre cele mai morbide: “Primii 4 să între înăuntru!”…. Rumoare peste popor bineînțeles, că lumea nu pricepea de ce doar 4. Cineva din mulțime ragneste disperat: “Dar parcă era vorba că primii 6!” La care, ofițerul din Ambasada, sau cum s-o mai fi numit replică dur: “Astazi este vineri, avem zi scurtă!”

 Toate bune și frumoase, că așa-i șade ardeleanului bine, să fie optimist. Asta îmi spuneam eu, că sunt din Ardeal. Timp în care AB, care doar a vizitat Ardealul, a “curtat” în gând toate coincidențele cu situațiile reale. Și taman atunci, că, noah, dacă este coincidență, să fie până la capăt, taman atunci îl sună un amic care făcuse oleacă “coadă” la Ambasada Germaniei. Aplicase omul pentru o viză de studii. I s-a făcut programare online ( era în 2016, totuși), iar când s-a prezentat la ambasadă, în câteva minute operațiunea a fost gata. Pentru ca nemții, mai deosebiți ei, așa, din fire sau din genă, sau viteză, nu știu, procesau cam 80 de dosare pe zi! Aș, na, coincidență!

Noah, că iar m-am abătut de la ce vroiam de fapt să povestesc. Într-una din diminețile devreme în care AB aștepta neclintit în “coadă”, obosit din cale afară după câteva nopți pierdute între zilele în care trebuia să și lucreze, un domn mai în vârstă se apropie și-l întreabă pe nerăsuflate: “Tu de unde ai fost deportat?”… Moment în care, bineînțeles, AB cască ochii cât cepele. .: “Ce dreaq de întrebare este asta?” “Cum ce întrebare, omule? Aici toți suntem deportați. Eu am venit din Grecia și pentru că soția mea este româncă vrem să aplicăm pentru viza…” Privind în jur, câteva cupluri apăruseră parcă din pământ, cupluri ce confirmaseră apoi ca au fost deportate. Încă sub impulsul întâmplării, AB mesteca în gând în note de haz, situația de râsu-plansu’… Că doar se poate și mai rău.

Peste câteva ore zâmbea triumfător vieții, și se afla în Ambasada cu pricina. Reușise să fie printre cei “6”. Până să ajungă “la rând”, unul dintre funcționarii ambasadei explica ceva unei doamne deportate, nu înțelegea ce, pentru că vorbeau în românește. La un moment dat, funcționarul, furios probabil că doamna nu înțelegea, sau cine știe din ce motive, ridică vocea și începu să se răstească la aceasta. În scurt timp, soțul doamnei, interveni într-o engleză clară: “Domnule ofițer, cum îndrăznești să te răstești la soția mea? Cu atât mai mult cu cât sunteți amândoi români, ar trebui chiar să fii cât se poate de amabil!” Se făcuse liniște, iar funcționarul își ceru scuze și continuă discuția într-o manieră calmă… Calm ce s-a prelungit chiar și în discuția cu AB, dar cu o notă hazlie. Omul ia certificatul de căsătorie și-l examinează atent, sau cel puțin așa pare, și spune: “Auzi, știi ca poți face pușcarie pentru acte false?”… Cum oboseala își spunea deja cuvântul, AB își potrivise cu greu zâmbetul diplomației: “Nu am acte false, și da, știu că pot face pușcarie, tocmai de aceea nu îmi risc libertatea. Pentru orice lămuriri vă stau la dispoziție.” Iar ca o coincidență haioasă, vorbele fiului meu îi răsăriseră instant în minte “Mamă, ar trebui să îți facă ăștia statuie în Ambasadă!”… Relaxat, AB continuă să descrie toată istoria. Și să revină a doua zi cu mai multe documente. Aici fac o paranteză și afirm  pe repede înainte ca pagina de Facebook este foarte  folositoare. Prietenii mei din media pot să confirme că i-am “intoxicat” până la lacrimi cu imaginile mele din călătoria cu pricina. Cert este că atunci când vine vorba de vize, și alte chestii legate de ea, părțile chestionate sunt verificate riguros. Cu siguranță, cineva a fost mulțumit de postările mele, iar operațiunea de a doua zi din vremea aceea a decurs în bună regulă. În încheierea parantezei, adaug doar că  o  sa revin detaliat la  subiectul acesta.

Orice  usoară asemănare cu întâmplările  si persoanele reale nu este intâmplătoare. Spun usoară asemănare, pentru că  este posibil  ca pe parcursul timpului  sa fi estompat anumite detalii. Cert este  că din motive de,  hai să-i spunem diplomație, am cenzurat oleacă relatarea.

Cu minunea de coincidentă , am încălecat pe-o sa si  v-am spus povestea mea. Multe alte intamplari sunt in așteptare  să fie povestite. Păstrați doar zâmbetul din relatare, cu ideea cocoțată  in  vârful gândului ca  toți suntem oameni. Ceva  românesc ne-a condimentat ( bine!) memoria.  Si hazul de necaz!!!

IMG_3122

Advertisements