Dragoste, flori si ciocolată

S-a scris și încă se va mai scrie despre dragoste. Cu, sau fără flori și ciocolată. Pare un clișeu. Știu, și mi se repetă zilnic să nu alunec pe el. Devine periculos de plictisitor. Nu alunec, sau nu azi, cel puțin, pentru că azi este cu aducere aminte despre aducere aminte. Despre dragoste, flori și  ciocolată. Da, aducerea aminte este despre ele. Na, că v-am încurcat poate. O iau sistematic, așa cum spune Silvia, în timp ce își poartă gândurile printre colțișoarele de idei chitite cuminți în care homul de la capătul străzii.

Dar mă abat iar din cale să fac frumos o introducere așa ca pentru aducerile aminte. Și întreb chiar și pentru bătaia momentului, ce au în comun Nightingale, Woodlands, Carisbrooke, în afară de faptul că nu  sunt substantive comune. Sunt  in schimb comune, da, dar cu tristețea și congruente cu toate aducerile aminte. Acolo unde totul începe și se sfârșește cu dragostea. Poate și câteva flori și puțină ciocolată. Sunt care homurile din bătaia pustii, la capetele străzilor, uitate de timp, suspendate în secunde peculiare. Străzi prăfuite de timpul uitării și îngropate în timidele încercări de aducere aminte.

Sam îmi șoptește vesel uneori, că își așteaptă soția. A cumpărat și câteva flori pentru ea. O așteaptă încă să-i dăruiască dragostea, ultimul soldat care încă veghează la capătul ideii de singurătate. O așteaptă și poate vor avea norocul, dacă nu plouă să iasă la un tort de ciocolată. Îi zâmbesc cu entuziasm în timp ce o lacrimă mi se ascunde tristă după colțul ideii: soția lui a plecat demult către alte zări, dar probabil că Sam asociază amintirile în toată frumusețea lor și le împletește în vise elegante. Cine să mai priceapă?   Important este că dragostea plutește încă în aer.

Da,da,da… îmi confirmă încă o data, de două ori, de câteva mii de clipe ori… În timp ce Rebeca trece grăbită prin salon căutându-l pe Bill, întrebând în stânga și-n dreapta dacă se știe ceva. Se știe, pentru că Bill tocmai apare, iar Rebeca îl îmbrățișează cald cu privirea în timp ce cu o mână îi mângâie obrajul plin de cicatrice: “O să fie bine, dragul meu. Doctorii au spus că vom ieși biruitori din tot necazul acesta.”   Stau puțin contrariată, neînțelegând despre ce necaz este vorba. Sara îmi șoptește: “Au supraviețuit unui incendiu foarte urât. Rebeca are uneori pierderi de memorie.” Trist, îmi repet ca pentru mine. Și totuși, dragostea pentru soțul său a rămas intactă. Minunat impact al naturii umane.

Mă împotmolesc apoi în gânduri inutile, pentru că le-am întors deja pe toate fețele și le-am bătucit cu toate întrebările: Și totuși, de ce dragostea sfârșește prin a ajunge aici? Aici, în locul acesta care pare colivia secundelor. De ce dragostea o dată dăruită generațiilor următoare se întoarce într-o formă tristă și alungă spre singurătate sufletele încărunțite de timp? Mă revolt că nu este drept, prinsă în revolta lor. O simt, chiar și așa nespusă uneori. Sau spusă printre  lacrimi închise în gânduri. Copii așteptați cu ceasurile eternității, care se pierd printre figuri străine, frânturi de aducere aminte, ochiuri de magie a trecutului, iar peste toate acestea, încă Dragostea care veghează frumos și așteaptă…așteaptă… Și multe flori în amintire, și poate și puțină ciocolată.

Maria îmi povestește cum a trecut războiul cu toate gunoaiele lui și peste casa lor în Ucraina. Au supraviețuit, au reușit să fugă cu toții în Germania iar de acolo a emigrat spre Uk, după ce-l cunoscuse pe soțul său, un chipeș pilot de aviație. Și mângâie pozele cu o delicatețe care doare și strigă peste toate memoriile timpului. “Îmi aducea mereu flori și ciocolată. Eram prințesa lui. Acum totul s-a prăbușit în întristare. Copiii au plecat în Canada, au și ei problemele lor… Important este ca sunt sănătoși…” Și lacrimi calzi îi spală obrazul măcinat de gloanțele timpului.

Multe și nenumărate mărgelele amintirilor. Multe și nenumărate lacrimile întristării. Multe și nenumărate clipele în care dragostea încă veghează ca un ultim soldat în apărarea eternității. Mai respiră a flori și ciocolată, în toate culorile, în toate nuanțele, în toate aromele. Acolo în care- homurile de la capătul străzilor. Străzi prăfuite de minutele realității. Unde aducerile aminte dansează îmbrățișate cu lacrimile și adorm în neuitare cu dragostea. Acolo unde timpul încă are miros de flori și gust de ciocolată.

529195_244582949037440_1586238096_n

Advertisements