Ceva Românesc II

 Nottingham, azi dimineață 

 În alergarea mea către stația de autobuz, o întâlnesc pe Evea, o mult mai tânără colegă de serviciu. Nu ne-am prea nimerit împreună pe aceleași ture, așadar nu am prea socializat. Bucuroasă, mă îmbrățișează cu un zâmbet larg, zâmbetul acela cald al nigerienilor. Pe repede înainte începem o matinală discuție, așa ca între fete. La un moment dat Evea mă întreabă:

-Din ce țară ești?

-Din România.

 -Oh, nu se poate, nu arăți a româncă. Românii originali au ochii albaștri, sunt înalți și  solizi. Tu ești așa de mititică. Nu poți fi româncă!  Credeam ca ești din Filipine.  

 Eu, încă pe jumătate uitată în aura visului de azi noapte,  fac ochii cât cepele. Și mă deștept brusc. Nu partea cu Filipine mă nedumirea, ci  convingerea  Eveei  privind românii originali.

Drept este că semiîntunericul de dimineață nu mă ajuta să îmi dezvălui în toată plinătatea culoarea ochilor. Dar statura  mă trimitea cu originea în ținuturi îndepărtate.

-Uită-te atent în ochii mei, sunt albaștri ca azurul. Și mă bag cu tot sufletul adânc în privirea ei.

Și mintea a început să îmi alerge prin vremuri pierdute în timp, generații au început să îmi fluture prin gânduri, și să îmi pun în dubii propria-mi romanitate. Aș, ce aiurea, că ochii mei albaștri, ochii tatălui, veneau de undeva de prin Uzbekistan. Dar mama, mama mea cea cu ochii căprui, are toți strămoșii legați de glia românească. Uf, ciudat topic de discuție în plină dimineață. Recunosc că mă bate oleacă  istoria, dar asta deja este prea mult.

-Uite, spune Evea, românii adevărați au ochii albaștri și   sunt înalți   Poporul vostru a fost cotropit de multe alte popoare și v-ați amestecat. Mi-a explicat pe îndelete prietena mea, Jo, care este o româncă adevărată.

Aș, cu siguranță este, mai ales dacă mă iau după nume. Dar nu contest explicațiile lui Jo, întrucât niciodată nu știi în ce contest au fost date și în ce măsură inglisul de ambele părți a fost unul adevărat. Mă pufnește un râs interior, dar cu o mimică serioasă replic:

-Cel puțin este bine că nu m-ai confundat cu un vampir!

Și autobuzul își face plecarea,   în timp ce eu încă explicam Eveei chestii de românitate.

Nottingham, astă seară

Khalid este un bun amic. Are un suflet mare cât China și o bucurie de viață enormă. Mă sună și îmi spune cu o adâncă dezamăgire în glas:

-Știu că sunt urât, văd asta în oglindă zilnc, dar azi am fost fericit pentru câteva ore, apoi totul a revenit la faza inițială. Puțin mai mult, întrucât tristețea mea este mai adâncă. Ea, o frumoasă domnișoară, a acceptat să ne întâlnim la o cafea. După primele 10 minute mi-a cerut 250 de lire. Frumusețea costă, nu-i așa? Era o româncă. Păcat, că era frumoasă.

Suspend gândul, suspend ideile. Mi-e așa de drag Khalid și mă doare mult tristețea lui. Mă doare și ideea de românitate amestecată în mizerie. Doare rău. Îmi trimite poza fetei pe whatsapp. Într-adevăr, o frumusețe de fată . Albă ca spuma laptelui. Prinsă încă în țesătura discuției de dimineață, schițez un răspuns puțin nesigur:

-Păcat, daa, mare păcat, că este lumea plină de politicieni și atât de amestecată în șiretlicuri. Nu înțeleg ce politică joacă, dar fata asta nu este o româncă originală. Românii originali nu cerșesc.

-Știu, draga mea prietenă, de aceea te prețuiesc.

Rămân cu gândurile pierdute în înserare. Și câți ca el, și câte ca ele. Universal valabil, chestii ce nu țin de o națiune aparte, ochi albaștri ori căprui, ce străpung timpul și-l înțeleg în măsura spațiului individual.

Autobuzul mă poartă spre casă. Undeva în spate aud un românesc “Ce mai faci?”. Întorc privirea și întâlnesc zâmbetul luminos al vecinului, un simpatic bătrânel italian care cochetează cu toate limbile latine. Rămânem să mai  țesem Ceva Românesc.

Advertisements