Și ce fac pokemonii ăștia???

Posted by

IMG_4076[1]

Nu știu dacă din cauza vârstei sau pur și simplu a “ignoranței” în materie de ciudățenii, am picat și eu ca nuca în perete într-o adâncă noapte când am întrebat plină de inocență: Dar cine sunt pokemonii ăștia???  

Acu’ să mă explic: o noapte adâncă pentru că era într-adevăr noapte și am prins un moment de respiro, moment în care mult mai tânăra mea colegă era pokemonizată. Noapte pentru ca în înțelegerea mea era ( și este încă) o adâncă noapte. Ce noapte zic eu, beznă de-a binelea .  Și întrebarea trebuia musai “întrebată” că să nu mă trezesc iarăși alergându-mă de mama focului, din lipsă de “înțelegerea deplină a termenului”.  

 În urmă cu aproape 23 de ani, mă prezentasem cuminte cu repartiția în mână la unul din Dispensarele Orășenesti din Valea Jiului, și anume Uricani. Oraș frumos, minier, puțin cam mult cenușiu dar înconjurat de un superb peisaj montan.  Oameni primitori, un amalgam de culturi și dialecte. O experinta unică!  

 Una dintre primele atenționări a fost:  “Să te ferești de momârlani. Dacă te prind, te omoară!”   Am făcut niște ochi cât cepele și mi-a rămas fixat bine în căpățână avertismentul. Dar acu’, eu fiind prea mult, mult prea mult timidă ( și foarte rău a fost) am evitat să cer explicații: cum sunt ăștia, cum arată, ce culoare au.   

Într-o însorită  după amiază, am fost invitată de familia unei colege să-i însoțesc într-o drumeție prin împrejurimi.  Zis și făcut, am pornit plină de încantare, admirând în stânga și-n dreapta ceea ce munții ne ofereau într-o  revărsare de binecuvântare. Părea raiul pe pământ. Deodată aud pe unul dintre copii: Vin momârlanii!  

 Nu a mai contat că tonul fetiței nu a fost unul critic, nu a mai contat că potecile erau pline de bolovani și terenul era abrupt. Am apucat doar să strig către ceilalți: Să fugim, că ăștia dacă ne prind, ne omoară! Și am întins-o mâncând pământul, panicată chiar că ceilalți nu cooperau la declanșarea mecanismului de apărare.  

“Haideți, că ăștia sunt animale periculase!”   “Cine?, întreabă ceilalți, ce animale? Nu sunt animale periculoase aici!”   Gâtuită de panica momentului  m-am oprit brusc și am strigat din toate puterile către cei rămăși cocoțați pe stânci: Momârlanii.   Ei, na, răspunsul lor a fost un hohot puternic de râs.  Și chiar așa, de ce am crezut eu că sunt animale? Din cauza avertismentului…  

 Am despicat apoi firul în patru, între timp “momârlanii” au ajuns lângă noi, și aveam să aflu multe despre viața frumoasă trăită în munți, dar vitregă în prea multe aspecte. Aveam să aflu că momârlanii  își muncesc cu mult prea multă trudă bucățica mică de ogor, și sunt de prea multe ori prădați de  unii “orășeni” care vizitează muntele și consideră de “bunăcuviință” să se servească cu  bunătăți din grădinile lor.    

 Și prinsă de amintirea poveștii cu momârlanii, am avut curiozitatea  iluminării  în topicul pokemonizării…  Și mi s-a întunericit și mai mult orizontul. Cred că vârsta m-a cocoțat undeva unde percepția trage doar pe dreapta.  Că tot nu pricep încă ce anume fac pokemonii ăștia, deci rămân să mă împleticesc în beznă. Vestea bună este că pot lipsi cu desăvârșire din lifestyle -ul omului normal.  Așa am priceput eu. Și mi-e bine. În rest, nu răspund la  pokemonizare, că nu vreau să îngroș  prea tare rândurile cretinizării.  

Advertisements

2 comments

Comments are closed.