Detalii

13055873_142242262843845_6338829003357339134_o

IMG_4235[1]

IMG_4236[2]

Cu pașii mărunți, căutând un punct de reper, Silvia își plimba  toate dorurile care i-au mai rămas pe holul  lung al casei. Era  aici de prea multă vreme ca să mai indrăznească măcar să viseze…

Lăsase în urmă anii  petrecuți în spital. Povestește cu bucurie cum lucrase ca și asistentă medicală toată viața.  Era o strălucire plină de grație în ochii ei. Și în timp ce  șirul povestirii  rătăcea frumos în trecut, câteva lacrimi se iviră timide în colțul ochilor. Silvia se opri la un moment dat și privindu-mă  adânc   exclamă straniu: Am sentimentul că te cunosc, cu siguranță ne-am întâlnit cândva. Un sentiment de deja vu mă curtase din prima clipă petrecută în salon cu Silvia. Am zâmbit plin de umor:  Inima îmi spune că suntem cu siguranță rude de sânge. Un zâmbet larg înflorește pe față femeii.

Nu a avut niciodată ocazia să întâlnească familia tatălui sau alte neamuri de pe plaiurile mioritice.  Auzise că va veni o nouă asistentă care este din România și a ținut cu orice preț să mă întâlnească.  Cu nerăbdarea aceea copilăroasă.  

Și în următoarele zile ne-am pierdut fericite în amintiri, zâmbete, dorințe, vise, trăiri… Detalii de viață…  Planuri… Multe planuri! 

 Și apoi a urmat să împlinim un vis vechi, care deja se pierduse în ecoul timpului. Silvia dorise să vadă măcar o data Bucureștiul.  Nu a reușit niciodată.  Întâi a fost teama de a explora.   În România  era comunism și media ajuta din plin la înrăutățirea imaginii.  Apoi s-a așternut neputința… Căsnicia… Copiii…  Slujba… Toate au consumat-o …  Și a sfârșit aici, izolată într-un trist care home.  Plânge… Plânge mai mereu, dar rămâne optimistă.  Știe și înțelege… Soțul a decedat cu ceva ani în urmă. Copiii au eșuat la câteva capitole ale vieții iar Silvia a trebuit să vândă casa ca să-i salveze.  Așa este realitatea… viața nu este dreaptă…  Așa-i spunea mereu tatăl ei, care fusese pilot de aviație și care, o dată cu războiul venise din România și a rămas definitiv în UK.  

Azi Silvia admite că niciodată nu este prea târziu… A început să viseze iar. Este fericită… A văzut Bucureștiul… Și-a împlinit visul…   A pășit pe pământ românesc.  Ne îmbrățișăm într-o caldă armonie familiară. Restul sunt detalii, foarte importante de altfel, care fac parte din trăire… Și planificăm să împlinim următorul vis al Silviei… În detalii…

Niciodată nu este prea târziu să îți împlinești un vis!

IMG_4228[1]IMG_2609IMG_2616IMG_2618IMG_2603IMG_2621IMG_263213647228_208094866258584_1161024992_o

Details

 

 

Advertisements