Interviu

Telefonul sunase intermitent în ultimele zile, iar Emma, obosită de toate ofertele recrutatorilor, încetase a mai răspunde. Părea că tot universul conspiră cu vânzarea “nurselor”… “Avem o poziție extraordinară, fabuloasă, nemaintalnita, nemaiauzită, la un grozav…azil de bătrâni, iar tu ești exact persoana de care avem nevoie!”… Beep, beep, beep… La naiba cu toți idioții ăștia care nu au altă problemă decât să deranjeze oamenii. Se vând obiecte, se vând idei, se vând droguri, dar cel mai bine se vând nursele… Aș zice chiar că trăim într-o implozie fericită pe piața de “nurse”.  Nu contează cât de multe  lacrimi  trebuie spălate, important este că lacrimile  există, și încă fac  profit pentru cei întreprinzători. Iar “nursa” musai trebuie să dea cu semnătura de primire/ieșire așa încât orice  afacere din domeniu are nevoie de ea. Iar recrutatorii scormonesc orice bucățică de “indeed” ori alte bucățele în căutare de bbc, vorba  Dorei.  Și Emma își spune încă o dată cum  ar trebui interzis prin lege recrutatorilor să mai deranjeze nursele, că deja ce este prea mult, duce la exasperare… Și iar își promite că va anunța poliția… Și râde pe înfundate, de una singură,  gândindu-se cum o să sune plângerea ei.

În  amiaza acelei zile  telefonul sunase iar  de pe un număr “Privat”, intimitate pe care, de regulă,  Emma o respectă cu mult devotament, apăsând un sincer “Ignore”.  Că dacă este “privat”, privat să rămână… Și totuși, un gândăcel în creier o îndemnă să nu mai gâdile ignore-ul și să răspundă prompt. Și a făcut-o  cu multă politețe. Și bine  a făcut…în timp ce la capătul celălalt al firului o doamnă  se recomandă cu o voce hotărâtă ca fiind un pion important de la Home Office. Bucuroasă, Emma sare din amorțeala în care ațipise după tura de noapte și repede scapă un bucuros și voios  “Mulțumesc că ați sunat! Va așteptam de mult!”

Încălzită de surpriza binevenită și de bucuria momentului, Emma consimți cu sfințenie ca ceea ce va urma  să vorbească cu doamna, să fie considerat ca “interviu” pentru procesarea actelor. Trecuseră deja 3 luni de la depunerea actelor pentru reîntregirea familiei, iar emailurile din partea autorităților   “curgeau” doar printr-o întristată vale a unor “ne pare rău, dar dosarul dvoastra încă nu a reușit să fie procesat”, dosar care,  per lege, trebuia să fie completat în 15 zile lucrătoare.  Emma, optimistă cu toată suflarea ei, măsură în lacrimi dorul ăsta imens care răbufnea din toți porii, și acordă credit de bună credință bieților funcționari, care, nu-i așa, se luptau din răsputeri cu imensa cerere de tot soiul.

“Poate săptămâna viitoare vom avea răspunsul”… Și săptămânile curgeau îngreunate de așteptare, lacrimi, de dor, împinse de optimism…  Și  telefonul ăsta o trezise pe Emma din toate văile întristării și o urcă pe cerurile fericirii …  Iar pe când totul părea calm și liniștit, doamna se răsti: “Și ce dacă trăiești și muncești în UK?!   Trebuia să îți chemi soțul în România! Că doar ești cetățean român!”… Înmărmurită, Emma repetă încă o dată răspunsul autorităților românești. Ignorând tenta rasistă din izbucnirea doamnei de la Home Office, Emma continuă discuția puțin tulburată. Tulburare care se accentuă la auzul întrebării: “Copii vreți să faceți?”… Vrem, răspunse hotărâtă Emma, neînțelegând rostul întrebării.  Dar nemaiavând timp să se  întrebe de ideea  întrebării, primise o “palmă”  grosolană din partea doamnei:  “Dar tu nu mai poți face copii!” Ei na, că asta deja este prea mult!  Contrariată de obrăznicia femeii, Emma replică un   “asta rămâne de văzut”, “văzut”  pentru care reprezentanta Home Office-ului răcni un “Don’t think I am stupid!”

 

Nu știu cât au mai contat explicațiile politicoase ale Emmei, în discuția care a mai urmat. Interviul se încheiase cu o tentă răutăcioasă din partea doamnei. Acceași doamnă sunase și pe soțul Emmei în ora următoare.

Peste trei zile au primit raportul. Viza a fost respinsă. Doamna mințise cu o nerușinare imensă în ceea ce susținuse în raport. Știa că legea era de partea Emmei și că nu o putea respinge. Așa că a mințit în ceea ce privește interviul. Și a concluzionat după o logică stupidă. Emma răbufni în lacrimi, în timp ce imagini peculiare defilau în universul întristării. Cine a spus că lumea este dreaptă? Rasismul încă există, trăiește, respiră prin fiecare por. Rasismul și hărțuirea. Sunt aici, înfrățite și superb legalizate  chiar și de un Home Office. “Asta este jobul lor, așa fac ei” primi Emma ca îmbărbătare din partea prietenilor, prieteni care trecuseră și ei prin ghearele însângerate ale aceluiași călău.

 

Telefoanele au sunat și azi… Recrutatorii continuă să scormonească în căutare de “nurse”.  Emma răspunde parcă desprinsă dintr-o altă lume, înfășurată de gânduri și idei. Mimând politețea și căutând răspunsuri.  “Pentru România aveți joburi nemaipomenite, nemaiîntâlnite, fabuloase și nemaiauzite?”   Beep…beep…beep…  Recrutatorii trântesc  telefonul fără drept de apel… Cine și-ar mai bate capul cu întrebări fără răspuns?  Lacrimile sunt aici, în UK.  Fuga la aeroport este gură de oxigen… Acum…  Până ce ideile se mai coc nițel, în timp ce după colțurile realității, Rasismul râde cu gura până la urechi, cocoțat pe Brexitul care tocmai a confirmat o dată în plus, cât de puternic și de adevărat este.

 

IMG_4077[1]

Advertisements