Dacius ( continuare)

IMG_3716[1]

 Azi l-am întâlnit pe Dacius. Cu totul întâmplător. Era rătăcit printre mormanele de cărți de la etajul doi al librăriei. Până să realizez că este el, mi-a atras oarecum privirea părul lung neîngrijit, căzut cu o dezordine impresionantă peste geaca vizibil roasă de vremuri și de ploi.  Nu aș mai fi crezut că Dacius ar putea să fie cu siguranță în Nottingham, așa că surpriza a fost cu atât mai mare, cu cât am resimțit de altfel tristețea realității…de ce nu, în definitiv?  

  Nottingham este un oraș destul de cosmopolit, un  oraș al artiștilor de altfel. Dar bine, Dacius încadra perfect ceea ce eu chiar aș fi vrut să nu mai existe, și bătaia clipei mi-a adus înaintea ochilor  realitatea plină de durere a zilelor îngenunchiate, pictate atât de clar pe fruntea artistului. 

 Ochii… ochii au sclipit atât de puternic, încât am rămas paralizată preț de câteva secunde, ca mai apoi să alunec într-o frumoasă și dulce scufundare, pierdută de spațiu și timp, călătorind într-o hiperbolă poetică a visului de dincolo de margini… Iar Dacius zâmbea atât de degajat în timp ce discuția călătorea firesc într-o lume a frumosului, acolo unde poate doar el  mai găsea puncte de reper pe o hartă imaginară.  

 Iar eu, uimită de tot ceea ce vedeam, plimbam  gânduri între problemele existențiale, nevoi primordiale, idei glorioase…  Și oricât am încercat să leg ținutul de basm așa de frumos pictat de Dacius, de ceea ce realitatea îmi mâzgălea vizibil în fața ochilor într-o rutină năucitoare,  bătaia clipei foșnea încă a durere în timp ce noaptea înghițea încet cetatea…  

 Și totuși…am pășit preț de câteva minute în raiul lui cel blând…atât de cald și primitor… Și noaptea m-a găsit agățată de infinitul ideilor…  

 Și în timp ce îmi purtam gânditoare pașii către casă, în mulțimea năucitoare a unei seri de weekend, simțeam acut și apăsat povara unei lumi ciudate dansând frenetic  un dans desculț cu moartea…  

Și-n colțul întunecat al unui local deja închis, două suflete jonglau cu viața… Era fratele lui Dacius… Ținea în brațe un cățel pufos… Rătăceau atât de monoton  pe notele sumbre ale nopții… Dar fericiți probabil în lumea lor… Cine să mai știe câte lacrimi au mângâiat și scuturat aceste suflete… Noaptea  însă înghițea haină orașul, înghețându-l în mantia neagră a tristeții…

 

cersetor[1]

 

https://simonaprill.com/2015/07/06/dacius/

Advertisements