Zeiţă fecioară

Luanei, copilul frumos care a fost chemat de îngeri

IMG_3532[1]

Mai ştiu că-mi spuneai uneori fără vină
Cum simţi că strecoară o pace divină,
O mâna ce parcă o vezi şi te cheamă
Spre alte tărâmuri, să gusti, să iei seamă
De-o dulce şi gingaşă, albă lumină…
Plângeai fără glas, plângeai în surdină,
Fugind tot mai mult spre dorul de ducă,
Râvnind cu putere ce viaţă apucă
Din tot ce-i mai bun cum numai ea ştie
Viaţă de scenă, de aur să fie.

Şi-atât de frumoasă ai fost pentr-o seară,
Curtată de toţi, zeiţă fecioară.
Citeau de acum viitorul ce ţine
Misterul de a fi iubită ca tine.
Iar ei din altarul măririi de sine,
Prea siguri în toate, privindu-te bine,
Ţi-au pus aurora; dar, vai, prea devreme
Din colţuri umbroase avea să te cheme
Pocalul ce arde tot trupul şi tinde
În gheara sfârşirii şi sufletu-a prinde.

Rănită de-atâta amară tristeţe,
Ai vrut să mai chemi trecutul să-nveţe
Minutul de-acum să prindă-acea mână
De pace adâncă, să-ţi fie stăpână,
Şi măcar de trupul cu greu se mai zbate,
În inimă tainic de ea să ai parte.

Speram că-n privirea-ţi tăcută şi caldă
Puterea divină să rămână mereu,
Văzând că din umbre ascunse coboară
Durerea ce-n cruste zideşte din greu
Un gol nesfârşit de adânc peste-o vară
Atât de frumoasă…şi pentru ultima oară.

…Senină, fragilă, naivă copilă,
Privindu-ţi mormântul, cuprinsă de milă,
Mă judec de lasă am fost sau e bine
Că nu ai ştiut ce-ai dus lângă tine.
Plecată-ai uşor cu durerea-mpacată

Spre marea cea pură şi nevinovată,
Cu zâmbetul larg pe faţă-ţi frumoasă…
În ceruri rămâi eternă mireasă!

This slideshow requires JavaScript.

Advertisements