Îngerii cu aripi frânte

Îngerii cu aripi frânte

I se spunea Blondul. Și atât… Nimeni nu știa mai nimic despre el. Doar că venea adeseori în piață să cumpere câte ceva de ale gurii. Vindea sticle și borcane, goale, pe care le căuta minuțios prin toate gunoaiele Hunedoarei. Le spăla frumos la cișmeaua din spatele pieței. Uneori le găsea frumos ambalate în pungi curate, lăsate lângă tomberoane. Trecea printre mese, anunțând vânzătorii că are ceva “marfă”. În câteva minute, convertea marfa în câțiva bănuți și pornea în căutare de ieftinituri. Câțiva ardei iuți, la ofertă, o roșie, o ceapă poate, și cam atât. Trebuia să ajungă și pentru o dușcă și o franzeluță.

Uneori mai găsea și cărți. Cărți de tot felul. Abandonate la colțurile tomberoanelor, în pungi de plastic sau de rafie.Cărțile  se vindeau greu. Nu prea ieșeau bănuți din marfa aceasta. Dacă era norocos, scotea un 5000 de lei dintr-o iubire cu năbădăi scrijelită pe un titlu de carte. Cu 5000 de lei reușea doar să cumpere o grămăjoară de ardei iute. Circulau inca banii cei “vechi” la vremea aceea.

Nimeni nu știa de unde a venit Blondul. A apărut doar. Și în câteva zile era de al casei printre mesele “familiei” noastre de vânzători. Era primăvară și eram doar câțiva răsfirați în sala micii piețe.

Prima discuție cu Blondul a fost la o carte distanță. A întrebat timid dacă sunt interesată să cumpăr sticle sau borcane. Mie însă îmi alunecaseră ochii pe punga ce o ținea alături. Transparența pungii lăsa să se vadă o carte groasă cu un Dostoievski pe copertă. Nu știu nici acum dacă am răspuns  “Nu”-ul la întrebarea cu borcanele.

-Și cartea este tot de vânzare? am întrebat pe repede înainte.

-Tot de vânzare, mi-a răspuns, puțin nedumirit.

-Cât ceri pe ea?

-5000 de lei sau…cât vrei tu, dacă crezi că este prea mult.

-Îți dau 10 000 pe ea, și o grămadă de ardei iute.

Momentul ce a urmat m-a emoționat și impresionat profund. Ochii “Blondului” se umeziseră, iar lacrimi se incapatinau să curgă. Se abținu cu greu să le dea frâu liber. Mi-a prins mâna și mi-a sărutat-o cu o gingășie cutremurătoare. Nu m-am așteptat la o asemenea reacție. Iar toată scena aceasta se petrecea într-o mică hală de piață într-un orășel oarecare. Stingherită oarecum am retras repede mâna cu pretextul că trebuie să plătesc cartea. Printre picăturile de lacrimi am citit în ochii lui așa de multă blândețe. Și bucurie. Părea o bucurie așa de sinceră. A luat bănuții și grămăjoara de ardei iute și printre mulțumiri mi-a zâmbit plin de nostalgie. Așa citisem pe fața lui. Mi-a înmânat punga plin de solemnitate și s-a făcut nevăzut după colțul pieței.

Parcă paralizată de spontaneitatea momentului, am rămas îngândurată. Doamna Geta, vecină mea de “masă”, care fusese martoră la ceea ce se întâmplase, mă îmbrățișă cald cu privirea. Lăcrima și ea.

Blondul a revenit zilele următoare. Când avea de vânzare cărți intra pe ușa laterală și venea glonț către masa mea. Cerea câte 5000 pe fiecare, indiferent de mărime, calitate sau autor. Pentru câțiva bănuți mă alegeam cu o sumedenie de titluri impresionante.

Într-una din zile i-am plătit și mi-am pus cărțile deoparte. Între timp, Blondul s-a oferit galant să îmi aranjeze marfa. Și în timp ce era concentrat pe detaliile ornamentării vorbea:

-Știi, eu am lucrat toată viața… la Aprozar… Am fost vânzător… În Timișoara… Să nu te superi… dar știi, tu ești îngerul meu păzitor… Ești blondă ca și mine… și îmi amintești de sora mea… I-am povestit și lui “Dumnezeu” de tine.

Nu mă numise nimeni încă “îngerul lui păzitor” și probabil că mirarea mi se citea puternic pe față. Doamna Geta mi-a confirmat ulterior aceasta. Și da, eram încă blondă- saten, așa cum fusesem toată viață. Și ca o coincidență ciudată, și mie mi se mai spunea Blonda. Iar în următoarele minute aveam să aflu că “Dumnezeu” este colegul lui de “suferință”. Împărțeau același colț de acoperiș într-o clădire părăsită la capătul orașului. Amândoi prinși într-o gheară a alcoolului și a neputinței. Învinși de o realitate care i-a “păcălit” în jocul cu închipuirea.

-“Dumnezeu” este mai filosof… așa de felul lui, … dar este serios și om de treabă… Eu nu le prea am cu astea… Am fost mai realist… Până într-o zi, când … Of, Doamne cât de prost am fost… Acum totul pare târziu… Nu mai am încredere în mine…

Și tace. În timp ce “marfa” mea primise într-adevăr o nouă înfățișare. Un artist parcă o atinse.

Anul acela trecuse cu multe tranzacții de carte, aranjări de marfă, ardei iuți și zâmbete pline de bucurie. Nu am aflat niciodată numele real al Blondului. Nici de ce “Dumnezeu” era numit așa. Cu Doamna Geta, care era mai mereu martoră la micile evenimente, filozofam adânc și întrebător pe marginea realității. Cu ochiuri de tristețe, și sclipiri de nostalgie. Vroiam cumva să-l ajut, și în discuțiile noastre am încercat să-i readuc Lumina. Nu știu cât a reușit să capteze din ceea ce spuneam. Totuși, am remarcat, începuse să se îngrijească mai mult, muncea mai cu spor la “vânzare”, și așa cum spusese, chiar economisise ceva în toamnă.

Sfârșitul lui noiembrie ne-a încheiat sezonul de vânzări o dată cu ultima recoltă de varză. Urma să revin în primăvara următoare. Blondul nu a mai apărut. Aveam să aflu ca a fost găsit fără suflare într-una dintre diminețile geroase de iarnă. La fel și “Dumnezeu” și alți oameni fără adăpost, rămăși să petreacă iarna printre zidurile dărâmate ale unei clădiri vechi părăsite. Iarna aceea secerase viețile triste ale multor îngeri cu aripile frânte. Îngeri ce își căraseră “păcatele” și le spălaseră în viciul morții tăcute în lupta cu neputințele realității.

Nici Blondul, și nici “Dumnezeu” nu au acceptat nimic de pomană. Pentru fiecare grămăjoară de ardei iute sau roșii, își ofereau serviciile. Fie că aranjau marfa sau mă ajutau la cărat lăzile pline . Aveau întotdeauna un cuvânt blând de spus și o privire nostalgică. Doamna Geta obișnuia să spună: “Simona dragă, să știi de la mine: curvele și bețivii sunt oameni buni. Se pierd  pe ei înșiși tocmai pentru că în bunătatea lor nu vor să rănească. Însă în toată zbaterea realității se rănesc prea aspru și se autodistrug. De cele mai multe ori, din nefericire.”

Nu știu unde merg oamenii atunci când pleacă dintre noi, dar sper că ajung într-un loc mai fericit. Cu aceeași speranță și pentru acești îngeri triști. Undeva unde puteriile le sunt primenite. Undeva unde sunt îmbrățișați cu dragoste. Undeva unde aripile învață iar să zboare.

 

18120536_365313213870081_1925601861_o
Hunedoara,  Noiembrie 2007

 

Green Windmill and Science Centre Nottingham

Green Windmill and Science Centre Nottingham

18090697_364141253987277_1834945268_o

Green’s Windmill in Sneinton,  Nottingham,  has been  built by the father of  the notable scientist and mathematician George Green in 1807.

   By 1817,  Mr Green, a Nottingham baker,  built a fine house next to the windmill and his family moved here, away from the noisy, overcrowded town.

18111039_364140673987335_582593074_o

Today the working Mill is a popular museum and science centre, which teaches new generations of children about the valuable work of George Green.

18090856_364141287320607_2097682024_o

18042828_364141157320620_1983236162_o

Sadly, the mill was badly damaged by a fire in 1947, but  later has been  restored by Nottingham City Council in the 1980’s. The windmill began milling again in December 1986 and the giant sails can still be seen working to this day.

George Green was a mathematical genius who developed new ways of doing mathematics, which have helped scientists to understand the world around us. Test your brain power with the hands-on experiments in the Science Centre which explore electricity, magnetism and light, ideal for young children.

This slideshow requires JavaScript.

Life’s Waltz

I  woke up that morning and saw
on other peculiar seconds
how dreams were dancing on floor.

They told to the walls to break away
while stars were embracing the game
and showed me the magical way.

In whispers I got kindly  charm
From all the wishes I thought
I lost them while passing the road.

I woke up that morning and felt like
a part of my heart has been hugged
In a dance of the grace with the angels.

Still shy and still looking for light
I stepped to follow my heart on that dance,
embracing the time, embracing the space.

I woke up that morning and now
We still are on dance with the stars
which color the tales like the fairies.

Three steps for a dream to become,
Three steps for the power to be,
I follow my heart on life’s waltz.

I woke up that morning to Me.

 

13020567_143721436029261_1889156734_n

Ochiuri de stele – II

15878902_309068652827871_1719348997_n

 

Mă grăbeam către gara centrală. Nu știam exact unde se află și probabil că arătam oarecum desprinsă de rutina zonei. Eram în plin centrul Londrei și tocmai părăsisem biroul central al companiei noastre. Un domn cărunt, cu brațele pline de cartoane se oferă să îmi fie ghid preț de câteva minute. În timp ce târâiam după mine bagajul, în mulțimea de oameni, omul mă călăuzea pe potecă. Pardon, pe ditamai bulevardul. Am remarcat cu tristețe “oamenii străzii “… și aproape instant am început să povestim despre cum este alcătuită viața. Aveam să descopăr o frântură de univers fascinant în omul ce mă călăuzea către gară. Dar și multă, prea multă amărăciune.
În câteva minute, părăseam Londra, cuibărită într-un vagon încărcat cu bagaje, oameni și idei. Ale mele, ideile, le-am înfofolit în gânduri. Nenumărate gânduri. Și am împărtășit chiar cu prietenii virtuali, în alergarea trenului, neobișnuita experiență.
Mulțumesc mult, Webcultura, pentru publicarea momentului.  Mulțumesc mult pentru credit și pentru includerea în spațiul de excepție al culturii pe web

.
Numărați-vă binecuvântările, oriunde v-ați afla! Și agățați-vă destinul de ele. Atât cât vă este îngăduit.

15934569_309068656161204_66140174_n

 

Humanity comes first

Humanity comes first

“I’m sorry, but I don’t want to be an emperor. That’s not my business. I don’t want to rule or conquer anyone. I should like to help everyone if possible; Jew, Gentile, black man, white. We all want to help one another. Human beings are like that. We want to live by each other’s happiness, not by each other’s misery. We don’t want to hate and despise one another. In this world there is room for everyone, and the good earth is rich and can provide for everyone. The way of life can be free and beautiful, but we have lost the way. Greed has poisoned men’s souls, has barricaded the world with hate, has goose-stepped us into misery and bloodshed. We have developed speed, but we have shut ourselves in. Machinery that gives abundance has left us in want. Our knowledge has made us cynical; our cleverness, hard and unkind. We think too much and feel too little. More than machinery, we need humanity. More than cleverness, we need kindness and gentleness. Without these qualities, life will be violent and all will be lost. The airplane and the radio have brought us closer together. The very nature of these inventions cries out for the goodness in men; cries out for universal brotherhood; for the unity of us all. Even now my voice is reaching millions throughout the world, millions of despairing men, women, and little children, victims of a system that makes men torture and imprison innocent people. To those who can hear me, I say, do not despair. The misery that is now upon us is but the passing of greed, the bitterness of men who fear the way of human progress. The hate of men will pass, and dictators die, and the power they took from the people will return to the people. And so long as men die, liberty will never perish. Soldiers! Don’t give yourselves to brutes, men who despise you, enslave you; who regiment your lives, tell you what to do, what to think and what to feel! Who drill you, diet you, treat you like cattle, use you as cannon fodder. Don’t give yourselves to these unnatural men – machine men with machine minds and machine hearts! You are not machines, you are not cattle, you are men! You have the love of humanity in your hearts! You don’t hate! Only the unloved hate; the unloved and the unnatural. Soldiers! Don’t fight for slavery! Fight for liberty! In the seventeenth chapter of St. Luke, it is written that the kingdom of God is within man, not one man nor a group of men, but in all men! In you! You, the people, have the power, the power to create machines, the power to create happiness! You, the people, have the power to make this life free and beautiful, to make this life a wonderful adventure. Then in the name of democracy, let us use that power. Let us all unite. Let us fight for a new world, a decent world that will give men a chance to work, that will give youth a future and old age a security. By the promise of these things, brutes have risen to power. But they lie! They do not fulfill that promise. They never will! Dictators free themselves but they enslave the people. Now let us fight to fulfill that promise. Let us fight to free the world! To do away with national barriers! To do away with greed, with hate and intolerance! Let us fight for a world of reason, a world where science and progress will lead to all men’s happiness. Soldiers, in the name of democracy, let us all unite!” ― Charlie Chaplin