“Pe Pământ omul e dator să trăiască numai viaţa”

 

dscf8021
Sursa imagini: Google 

“Pe Pământ omul e dator să trăiască numai viaţa. Moartea lui adevărată o va trăi în Cer. Dacă încearcă să trăiască moartea pe pământ, păcătuieşte şi se mistuieşte în deznădejde. Şi atunci, nici nu trăieşte cu adevărat, nici nu moare. E ca un fel de strigoi.”

“Istoria se petrece exclusiv în timp, şi prin tot ce are el mai bun, omul încearcă să se împotrivească Timpului.”

“S-ar putea întâmpla fel de fel de miracole. Dar trebuie să te înveţe cineva cum să le priveşti, ca să ştii că sunt miracole. Altminteri, nici măcar nu le vezi. Treci pe lângă ele şi nu ştii că sunt miracole. Nu le vezi…”

“Unii spun că în noaptea aceasta, exact la miezul noptii, se deschid cerurile. Nu prea înţeleg cum s-ar putea deschide, dar aşa se spune: că în noaptea de Sânziene se deschid cerurile. Probabil că se deschid numai pentru cei care ştiu cum să le privească…”

sanziene_58333700

 

“Toţi suntem nemuritori. Dar trebuie să murim întâi.”

“Suntem păcăliţi; ni se spune că a mai trecut o jumătate de oră, sau că e şase – ca şi cum asta ar avea vreo importanţă. Important e faptul că Timpul nostru, aşa zis al Vieţii, e un Timp al Morţii.”

“Dar ce poate însemna o iubire? Cât poate ea dura? Nimic nu durează în lumea asta; totul trece, totul se preface, totul moare ca să se nască din nou, altfel, în altă parte, cu alţi oameni.”

flori_de_sanziene

“Binele făcut la nevoie ţi-l răsplăteşte înzecit Dumnezeu când nici cu gândul nu gândeşti…”

“Destinul este acea parte din Timp în care Istoria îşi imprimă voinţa ei asupra noastră. De aceea trebuie să-i rezistăm, să fugim de el, să ne refugiem în Spectacol.”

“Dacă nimic nu e real, dacă totul e o creaţie gratuită şi absurdă, ca într-un mare vis, un joc iresponsabil repetându-se la infinit, existenţa noastră n-ar mai avea nici o semnificaţie şi nici o valoare. Am fi definitiv pierduţi.”

vara

“După o anumită vârstă, toţi oamenii au impresia că au naufragiat, că şi-au ratat viaţa, că au trăit o viaţă idioată, absurdă – o viaţă care nu putea fi a lor, care nu putea fi decât viaţa altuia.. Pentru că avem o părere prea bună despre noi înşine şi nu putem crede că dacă am fi trăit într-un adevăr viaţa noastră, ea ar fi putut fi atât de idioată.”

“A nu mai avea timp înseamnă a fi rezolvat toate problemele, a trăi într-un perfect echilibru.”

“Salvarea de complexe înseamnă depăşirea subiectivismului.”

“Nu poţi iubi niciodată doi oameni în acelaşi timp. Iubeşti pe rând, când pe unul, când pe altul.”

sanziene

sanzienele_81440700

sanziene

Mircea Eliade  (Bucureşti, 28 februarie 1907 – Chicago, 22 aprilie 1986), Noaptea de Sânziene

Today

 

 

Today I am coming to edge, 

And peacefully   writing in stars 

How love  has found me and pledge 

The healing is touching my scars. 

***

Today I embrace all my dreams

And dance them on ways to the peaks.

While smile to the challenge and deem

The Light  will always spark on my streets. 

***

Today I am touching the cry

And turn it to smiles on my hope. 

Beside of my burden while try

To feign into pieces of gold.  

 

20170521_160026

Zeiţă fecioară

IMG_3532[1]

While there is life, there is hope!

Luanei, copilul frumos care a fost chemat de îngeri

IMG_3532[1]

Mai ştiu că-mi spuneai uneori fără vină
Cum simţi că strecoară o pace divină,
O mâna ce parcă o vezi şi te cheamă
Spre alte tărâmuri, să gusti, să iei seamă
De-o dulce şi gingaşă, albă lumină…
Plângeai fără glas, plângeai în surdină,
Fugind tot mai mult spre dorul de ducă,
Râvnind cu putere ce viaţă apucă
Din tot ce-i mai bun cum numai ea ştie
Viaţă de scenă, de aur să fie.

Şi-atât de frumoasă ai fost pentr-o seară,
Curtată de toţi, zeiţă fecioară.
Citeau de acum viitorul ce ţine
Misterul de a fi iubită ca tine.
Iar ei din altarul măririi de sine,
Prea siguri în toate, privindu-te bine,
Ţi-au pus aurora; dar, vai, prea devreme
Din colţuri umbroase avea să te cheme
Pocalul ce arde tot trupul şi tinde
În gheara sfârşirii şi sufletu-a prinde.

Rănită de-atâta amară…

View original post 119 more words

Când timpul  doare

Corbesti

Satul se întindea cuminte printre grămezile de delușoare, împădurite încă pe alocuri, din care zâmbeau  casuțe ticluite ca în poveștile de odinioară. Valea încă părea cufundată în neuitare, în timp ce doar ici colo câte un firicel de fum se înălța  ingândurat către cer. Cândva țâșneau cu sutele ca dintr-o înfrățire a poveștilor. Povești cu a fost odată ca niciodată, cu suflete adunate la gura sobei, depănând neajunsul zilei îmbrăcat în gânduri și întrebări, cu fete frumoase și flăcăi chipeși dansând horele dorului, cu bătrâni înțelepți legănând copilăria pruncilor. Cu mult farmec ca într-un basm în care zmeii piereau sub săbiile dreptății.

Valea încă șerpuiește locurile acestea, iar râul, ce-mi pare tot mai mititel, încă își spune toate întâmplările trecute, încă își imprimă prin memoria timpului minutele peculiare. Am fost și eu cândva în unele, când învățam febril cum să înot, când căutam peștii printre pietrele lăcuite de apă, când Frigeș, cățelul blond, mă purta după ideile lui bizare,  de-a lungul râului până la poalele dealului  invecinat,  poposind apoi într-o umbră deasă în valea malului, avându-mă în grija-i, ca pe cea mai scumpă comoară.

Drumul, de acum asfaltat, căpătă o altă nuanță.  Praful care se scutura odinioară  in urma căruțelor a devenit deja istorie. Nici căruțele nu mai par a fi ce erau odată.  Aveam o căruță frumoasă, bine ticluită, după moda vremii, iar cele două văcuțe ale bunicilor, Joiana și Mândraia,   trebuiau  uneori să ajute la căratul fânului și a prunelor  de pe hotare.  Mai treceau uneori cai pe drumul copilăriei, dar aceștia erau foarte rari.  De cele mai multe ori îi admiram la  căruțele țiganilor, care străbăteau satul la intervale regulate. Erau frumoși și împopoțonați cu diverse accesorii. Țiganii aveau așezate strategic pe  copertina căruței  diferite oale. Făceau negoț iar în schimbul produselor  acceptau uneori  mâncare caldă,  legume proaspete din grădină sau bucate pentru animale. Nu rareori poposeau pe șanțul ce despărțea ulița, în timp ce bunica le servea plăcinte calde cu prune, “moșocoarna noastră cea de toate zilele”, cum îmi plăcea să o numesc în timpurile acelea.

Eram într-una din serile fierbinți ale unui sfârșit dogoritor de iunie. Țiganii opriseră din nou pe coama șanțului de la intrarea pe ulița noastră. Tocmai ce omenisem pe drumeți, iar poveștile începură a curge ca o descătușare a serii. Printre necazurile zilei, unul dintre țigani se plângea de fiul lui, care tocmai părăsise șatra, și fugise cu o altă muiere, lăsându-și soția și pruncul în voia sorții.  Si nici vorbă să-l mai ierte, “veac”,  zicea el. La așa rușine, nici nu încape vorba.  Doară or griji ei de bietul nepot și de nevastă, că de acum sunt de ai lor. Dar ochii tânărului fugar nici că  va  mai vedea șatra vreodată.   Iar bietul copilaș plânge amarnic  de dorul bolundului.

Nu înțelegeam eu multe din angrenajul celor mari. Îmi părea rău de copilul părăsit de un tătucă. Îmi părea rău de tânăra femeie abandonată.  Iar când discuția se adânci în filozofii și judecăți de lume strâmbă într-o viață dreaptă, glasul bunicului se așeză cuminte și hotărâtor:  “Ba ai să-l ierți, cândva, când timpul  o să  doară, pentru că este carne din carnea ta. Și ai să te îndupleci singur întru iertare, pentru că dorul o să te îndoaie și atunci o să îți spui că iertarea este încă o binecuvântare a vieții. Iar viața în sine este  un dar divin. Tu încă mai ai șansa să-l vezi… Eu am pierdut-o deja. Fiul meu  s-a rătăcit cu totul departe de lumea asta.”

Iar noaptea s-a înfiripat adânc peste poveștile de viață, vorbite gânditor și gândite printre vorbe  pline de înțelesuri.  Tiganii au continuat să vină și alte dăți, aducând alte povești misterioase pentru înțelegerea mea.

Satul încă se întinde cuminte printre gânduri și oameni. Același râu, cu ape ce spală aceleași povești.  Ne-am adunat din nou, nepoții, să descălecam la granița dintre anotimpuri cu bunicii ce aveau să rămână doar în sufletele și memoria noastră.  Urmam un ritualul funebru, când deodată în cimitir o voce disperată plângea printre morminte: “Tu  inca mai ai  o șansa să îți  vezi  fiul, al meu s-a dus și nu-l voi mai vedea vreodată.”  Iar alături aveam să-l recunosc pe omul cu povestea tristă, țiganul care trecuse cu șatra într-o vară fierbinte. Era îmbătrânit și încovoiat de timp.  O lacrimă mi-a spălat sufletul, era atâta durere în jur, timpul părea încleștat într-o agonie de nedescris,  in timp ce memoria îmi defila imagini trunchiate.  Iar realitatea îmi rânjea diabolic printre ferestre sparte. Săptămâna trecută cineva îmi făcuse o mărturisire de suflet. Era o poveste cu o mamă părăsită, cu un prunc abia născut, și  cu un tată plecat în lume cu o alta.  Poveste ce parcă se vrea chemată, ca într-un cerc perpetuum.  Iar tocmai când gândurile îmi fugiseră la ceea ce cândva spusese bunicul, inima mi-a izbucnit într-un plâns interior: Dar copilul? Cel părăsit? Copilul va mai avea oare șansa să ierte?  

Și am pornit gânditoare într-un șirag de amintiri, pe care le-am legat de toate stelele frumoase. Copilul a iertat, uneori, în timp ce a plâns cu dorul  lipit de suflet.  Tați ce încă își caută  copiii și copii ce încă își caută tații.  In amintiri, în înțelesuri sau în realități absurd desenate.  In identități care se ascund nemiloase în respirația greoaie a anilor. Când timpul lasă  o  înserare peste tristețea lumii ce își plânge  în colțuri întunecate tot dorul  lipit de suflet.

 

20170617_150441

Un interviu adevărat

Nu știu cât de profund am confuzionat amicii în jurul meu, dar cu siguranță le-am trimis așa o ușoară undă de nedumirire. Fug acasă, spun eu hotărât, când taman eram cu toții relaxați în toiul unei cine în familie. ( Familia românească de suflet, cea departe de Casă). Am interviu! Și radiam de bucurie. Și emoție, dar asta nu le-am mai spus-o, că o țineam ascunsă, să nu cumva să își dea aere și să mă năvălească cu totul. Ce interviu, fată, la ora asta?  ( În mediul nostru ne-am obișnuit cu noțiunea de interviu pentru job, ca și cu plecatul la cumpărături, o necesitate a necesităților. ) Un interviu adevărat, stați pe-aproape. Vin cu detaliile după, zic eu și ies val-vârtej …

Și a fost… Un interviu adevărat. Nu am vorbit nici despre Radioprotecție, Filozofia Paracetamolului, nici despre Control Drugs. A fost cu și despre Cuvânt. Cuvânt pe care l-am rătăcit puțin în esență, în timp ce îi explicam și în engleză lui AB cam despre ce este vorba. Că ce am fost eu emoționată, dar el a fost curios din cale-afară.

Mulțumesc Ioanei pentru provocare! A fost cu adevărat o experiență unică. Îi mulțumesc  pentru că a avut răbdare să îi răspund  și pentru zâmbetul pe care mi l-a adus când i-am citit comentariile. Dar ce zâmbet spun eu aici, explozia de râs în toată puterea cuvântului. De tradus și soțului, nooo, nici vorbă. Nu mi-a ieșit boabă de cuvânt întreg printre hohote. Abia către seară am reușit, după ce tocmai câștigase Pakistanul nu știu ce mare cupă la meciul de cricket. Și a avut răbdare cu biata mea traducere.

***

La numărul 45,  interviu cu Simona  Creem (Prilogan). Fosta Prilogan. Actuala Simona Çreem. Blogăriță, poet, om. Am abordat-o, a acceptat. Știam ce și cum scrie, dar nu știam omul. So… interviu. Pe parcursul interviului, am oscilat între ceva iritare (din cauză de căldură și răspunsuri care veneau cam greu, undeva la 10-20 de minute distanță de punerea întrebării) și încântarea de a găsi în spatele unui blog un om sensibil (poate mult prea sensibil). Am mai găsit o toamnă și o cortină. M-au cam încurcat, m-am învârtit un pic în jurul lor (n-am prea reușit să dau la o parte cortina și nici acum, după interviu, nu prea mi-e clar ce cauta acolo). Una peste alta, Simona a reușit, pe la jumătatea interviului, să mă câștige. Nu ca cititor, mă avea deja de ceva ani, ci ca om. Voi o știți, n-o știți, citiți și… decideți singurei dacă vă merită sau nu atenția, eu doar v-o (re)aduc în atenție.

Iată deci, un interbiu cu Simona Creem (Prilogan) : continuarea aici